x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Labirintul pierdut

0
Autor: Andrei Bacalu 21 Feb 2010 - 00:00
Labirintul pierdut


O destinaţie exotică şi nu prea. Aventuri care au început în Epoca Bronzului, binecunoscute din mitologia greacă. Legende legate de zbor şi de descifrarea unor enigme. Un monstru mai mult decât fioros învins de eroul ajutat de o frumoasă sedusă şi abandonată. O artă profund originală, de o vitalitate uimitoare, care a stârnit şi mai stârneşte entuziasmul specialiştilor şi amatorilor deopotrivă. E vorba, evident, despre Insula Creta, cândva punctul în care se intersectau câteva dintre culturile din bazinul Mediteranei.

Labirintul construit de Dedalus la porunca Regelui Minos avea să
găzduiască Minotaurul, care devora anual floarea tineretului atenian. Genialul arhitect a evadat cu greu din interiorul propriei sale opere şi a ajuns, pare-se, în Sicilia. Monstrul a murit de mâna lui Teseu, care la rândul lui a izbutit să refacă drumul spre ieşire folosind firul oferit de Ariadna. Construcţii asemănătoare sunt menţionate de istorici în Egiptul Antic, prin alte insule, cum ar fi Lemnos, pe continentul american, în India, în nordul Europei.

Era inevitabil, în plină epidemie de romane care au pe copertă unul dintre cuvintele: cod, mister, primul, ultimul şi/sau enigma, să se găsească un autor care să atace subiectul celui dintâi labirint din istorie. Romanul lui Will Adams combină istoria cunoscută cu teoriile moderne şi cu aventurile unor arheologi aserviţi (sau nu) unui oligarh modern care vrea să intre în posesia comorii argonauţilor, lâna de aur. Povestea, care se vrea originală, este un exemplu interesant de superioritate a realităţii în raport cu ficţiunea.

Să începem cu teoriile istorice prezentate ca fiind revoluţionare. Afirmaţia privind originile africane (Egipt, Nubia - regiune a Sudanului) ale culturii cretane nu este în nici un caz o mare surpriză. Ea îşi are originea în opera lui Sir Arthur Evans, arheologul care a descoperit palatul din Knossos şi a introdus termenul "Minoan". Evans era convins că armata cretană (în care existau şi regimente de africani) este cea care a ocupat sudul Greciei, şi nu invers, cum se credea şi încă se mai crede.

Entuziasmul faţă de operele de artă aduse la lumina zilei de săpăturile lui Evans este evident în proza de aventuri semnate de Adams. Sunt pomenite, nu pentru prima oară, fresca înfăţişându-i pe cei cinci delfini albaştri care înoată într-o mare de vis, "prinţul" încoronat cu flori, dansatoarele, luptele de tauri, zeiţele, şerpii, culegătorii de şofran. Dar aici încep îndoielile. În cea mai mare parte avem de-a face cu reconstituiri care aparţin secolului al XX-lea.

Cathy Gere, autoarea unui foarte solid studiu despre Knossos, capitala regatului Minoan, susţine şi argumentează că palatul din Epoca Bronzului este de fapt o reconstrucţie din beton armat. Mai mult, ea compară faţada de vest cu o clădire construită în 1930 de arhitectul Alexei Sciusev: mausoleul lui Lenin, aflat, cum bine se ştie, la Moscova. Partea de sud a palatului cretan e dominată de o sculptură care pare să semene cu una dintre operele Barbarei Hepworth. Este numai începutul unui lung şir de dezvăluiri senzaţionale.

Camera tronului a fost pur şi simplu inventată de Evans, care a combinat un scaun încastrat în zid cu schelaria care îl proteja, obţinând astfel un "tron" cu baldachin. Frescele nu au fost reconstituite, ci mai degrabă imaginate, pornind de la câţiva centimetri pătraţi de pictură sau de mozaic. Cea cu delfini îi aparţine artistului olandez Piet de Jong. Pictorul elveţian Emile Gillieron a pictat "prinţul" şi frumoasele doamne purtând valuri albastre. Zeiţele cu şerpi sunt nişte falsuri evidente, susţine criticul Kennth Lapatin. Şi lista continuă.

Câţiva oameni de cultură, printre ei Oscar Wilde şi Evelyn Waugh, şi-au exprimat încă în urmă cu mulţi ani dubiile privind autenticitatea operelor de artă din Knossos. Ei sunt acum pomeniţi cu respect şi deferenţă, nimeni nu-i mai acuză de răutăţi gratuite. Merită pomeniţi Robert Graves şi Marija Gimbutas, ale căror idei despre zeităţile cretane sunt total diferite de fantezistele refaceri ale lui Evans şi ale colaboratorilor săi.

Ultimul act al acestei drame (poate că nu e ultimul, cine ştie?) ne oferă o schimbare majoră. Consideraţi multă vreme drept paşnici navigatori, cele mai recente săpături arheologice ne arată că Minoanii par să fi fost războinici şi invadatori care practicau sacrificii umane şi chiar canibalismul ritual. Încă nu s-a născut prozatorul capabil să inventeze o poveste ca asta, plină de răsturnări de situaţie. Roman de aventuri ? Mai bine istorie.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de