Lacrimile unui vinovat

N-o ştiţi. N-aţi văzut-o niciodată la televizor. N-aţi auzit-o vorbind la radio. Nu s-a scris un rând despre ea în ziare. Pe cine să fi interesat viaţa unei femei care nu ştia nici măcar să citească şi să scrie? Un bărbat din satul vecin a zis că l-ar interesa pe el. Se cam adunaseră anii şi rămăsese neînsurat. De aici venea tot interesul lui. Ea nu era învăţată să aleagă. Alegeau mamele în locul fetelor. Dragoste? Ce dragoste? Unde?

Nu prea se vorbea despre aşa ceva pe atunci. Nu că n-ar fi existat. Până şi ea, care nu fusese niciodată la şcoală, întrucât venise războiul, iar tatăl lor plecase pe front, şi pe maică-sa cine s-o ajute?, ea, că era cea mai mare dintre surori, simţise, da, până şi ea, o fată proastă de la ţară, un fel de ameţeală când se uita un flăcău de pe linia cealaltă la ea, chiar dacă nu ştia cum îi zice ameţelii acesteia. Şi mai simţise un foc mititel aprinzându-i-se în piept, tot din cauza uităturii lui, dar se cam ferise să-l aţâţe, ar fi însemnat să se facă pălălaie şi s-o pârjolească. Uneori plângea pe furiş, nu pentru că ar fi durut-o ceva, ci doar ca să poată stinge cu lacrimi focul acela, deoarece aşa auzise ea că se poate stinge.

Dar plânsul n-a ajutat-o aproape deloc. Noroc cu maică-sa, care n-a stat prea mult pe gânduri, a dat-o vlăjganului care venise s-o ceară, c-aşa era străinul, cam vlăjgan, şi cam îngândurat, şi cam tomnatic, şi cam grăbit. A luat-o chiar într-una din zilele următoare cu el. Ea ce era să facă? Şi-a lăsat anii copilăriei în pragul casei de care tocmai se despărţea. Arsura din piept a presărat-o în urma ei, ca pe o cenuşă, ca atunci când va simţi nevoia să trimită gândurile înapoi, acestea să găseasccă repede drumul.

Lacrimile le-a luat în schimb pe toate, ştiind că se vor mai ivi ocazii să plângă. Şi s-au ivit, în anii care au venit, cu duimul. Căci bărbatul căruia îi devenise nevastă era şi cam sărac, şi cam aprig la fire. Nu-i plăcea să se ploconească în faţa nimănui, având, din cauza asta, nu numai el, ci amândoi de suferit. Dar ea era învăţată să îndure. Pentru că arsura aceea de demult nu i s-a mai întors niciodată în piept, ea a căpătat cu timpul puterea de a fi şi cu inima nevasta aceluia pe care îl urmase. Şi-au făcut împreună un copil.

Pe urmă, satul ei a devenit tot mai străin, iar satul străin, în care se mutase, tot mai al ei. Şi n-a mai fost deloc tânără, iar timpul nu voia nici un pic să se oprească în loc, ca ea să poată înţelege cum de se întâmplau toate atât de repede şi de ce venise ea pe lume, şi de ce îi rămăsese copilăria atât de departe în urmă, şi de ce i se pregăteau părinţii să moară. Întruna venea timpul, umplându-i viaţa de ani şi anii de însingurare.

Dar ei i se terminaseră lacrimile, nu mai plângea. Pe ultimele le-a vărsat la înmormântarea mamei ei, care nu-i vorbise niciodată, adevărat că şi ea uitase să o întrebe, despre ce este sufletul, ce este aia soartă, ce sunt dragostea şi nevoia de a iubi şi altele de felul acestora. Să nu fi observat răposata cât trăise că fata ei avea totuşi un suflet şi că sufletul acesta nu era lipsit câtuşi de puţin de dorinţe?

Nu numai maică-sa, ci nimeni dintre cei din preajmă nu i-a băgat sufletul în seamă. Dar ea nu s-a văitat din cauza asta. Cine să fi avut timp s-o asculte? Păi, ce conta ea într-o lume atât de mare, cu atât de mulţi oameni însemnaţi?

Într-o vară, omul ei, căci în asta se transformase vlăjganul acela de demult, a plecat pentru prima oară de acasă. Trist a fost nu atât faptul că a plecat, ci că el a uitat să se mai întoarcă. Şi să fi vrut, n-ar fi avut cum. Din locul unde plecase nu se mai întorsese nimeni niciodată. Şi ea a rămas singură, şi abia acum a observat că se strângea înăuntrul zilelor ce le mai avea de trăit toată dragostea ce nu se petrecuse între ei în timpul cât fuseseră împreună. Şi a venit o zi când nici ea n-a mai fost.

Femeia aceea pe care n-aţi văzut-o niciodată la televizor şi despre care n-aţi citit nimic în ziare era mama. Deşi ea mă credea cel mai puternic om din lume, n-am putut să mă folosesc de puterea mea ca să mă împotrivesc morţii ei. Şi o să mă simt toată viaţa vinovat pentru asta. Se întâmpla acum şapte ani, în cea mai târzie miercuri a lunii octombrie. O să mă ierţi vreodată, mamă?