Lada de zestre

Să mă fi născut în a doua jumătate a veacului de dinaintea celui în care am venit pe lume, m-aş fi grăbit să-l aştept în gară pe un domn care venea cu trenul de la Iaşi, aducând cu el o ladă de caiete scrise chiar de mâna lui. Aceasta îi era toată averea. Domnul cu pricina se mutase din capitala Moldovei în capitala ţării mai mari ce cuprinde şi Moldova şi care se numea România.

Trecuseră vreo 11 ani de când ţara dobândise oficial numele pe care fiinţa ei îl purtase tot timpul. Timpul era numele ziarului care preţ de câţiva ani avea să ronţăie fără milă timpul vieţii tânărului domn sosit din Moldova. Lada lui plină cu hârtii scrise de mână devenea şi mai plină. Viaţa lui plină de tristeţe devenea şi mai tristă. Zilele lui pline de lipsuri se umpleau cu lipsuri şi mai mari.

El o grijă mare avea, să nu-i lipsească lada din preajmă. Şi cerneala din călimară. De vestminte şi încălţări se îngrijea mai puţin. Îi era foame doar de idei. Dar pentru că nu putea supravieţui altfel, spărgea, când îşi aducea aminte, câteva nuci şi le mesteca miezul, dimpreună cu câteva mere.

Domnul de care vorbesc era în toate clipele vieţii sale Poet. Dumnealui nu preţuia aproape deloc banii. Bunurile materiale nu-l atrăgeau câtuşi de puţin. Ranguri sociale? Demnităţi publice? Aplauzele celorlalţi? Dragii mei, toate astea-s pentru prăpădiţii de teapa mea, în nici un caz pentru Eminescu. Doamne, cu câtă bucurie i-aş fi cărat lada cu manuscrise! Şi m-aş fi apropiat în vârful picioarelor de uşa Domniei Sale, aşezându-i lângă prag câte o lădiţă cu mere şi câte o grămăjoară de nuci!

Pe urmă, manuscrisele din ladă şi-au continuat drumul prin timp fără El. Unul dintre cei care au vegheat asupra lor, ajutându-le să nu se rătăcească, s-a născut, ce minune, chiar în satul meu. Conacul bunicilor lui era pe celălalt mal al gârlei. Bunicii şi părinţii mei se uitau cu respect într-acolo. Era, fusese, mai bine zis, casa boierilor. Pe el nu l-a atras munca pământului. S-a făcut filosof, ca să-l poată înţelege pe Eminescu şi să lucreze, în contul înţelegerii noastre, la păstrarea intactă a averii din lada de demult.

N-a apucat să-şi vadă visul cu ochii, în sensul punerii la dispoziţia tuturor a averii cu pricina. Prin multiplicare tipografică. S-a sfârşit omul, însă visul a mers mai departe. Îi sărut amintirea lui Constantin Noica pentru felul demn şi îndrăzneţ în care a visat.

Apoi, într-un alt secol, şi chiar într-un alt mileniu, s-a ivit cineva care a ajutat visul lui Noica să se împlinească. Totul a plecat dintr-o dragoste la fel de mare pentru Eminescu. Şi din lumina unei minţi care s-a simţit cu asupra de măsură datoare luminii minţilor care au ajutat-o să crească. Care ne-a ajutat pe toţi să creştem. Mulţumiri respectuoase academicianului Eugen Simion.

După aproape 130 de ani de aşteptare, pot, iată, să-l aştept pe domnul Eminescu în gară şi să-i car, până în zarea cea mai îndepărtată a sufletului meu, lada cu manuscrise.