x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

“Lasă gura, lasă gura... că mi-o rupi”

0
Autor: Florin Condurateanu 19 Sep 2017 - 07:50
“Lasă gura, lasă gura... că mi-o rupi”


A apărut pe scenă cu mersul lui ba şerpuit, ba dezarticulat din pasămite nereguli la şolduri, cu faţa în permanentă mişcare, sperietură şi hohot de râs logodite neaşteptat. Explozie de aplauze, ca totdeauna. “Când am venit acasă, nevastă-mea aduna lacrimile de pe linoleum, se văicărea că vecinul de sus i-a vorbit urât, a sictirit-o. Am asigurat-o că mă duc să-l iau de gât. Când a deschis uşa, văd o namilă cât antena colectivă de pe bloc. Am zbierat la el din toţi rărunchii, lasă gura, lasă gura...că mi-o rupi!”. Puiu Călinescu. Unii specialişti spun că dacă Puiu s-ar fi născut în America, Franţa sau Anglia, Jerry Lewis, Louis de Funès sau Norman Wisdom ar fi fost nevoiţi să ia lecţii de la Călinescu. Generaţii şi generaţii s-au ţinut cu mâinile de burtă de râs, urmărindu-l pe Puiu pe scenă, la revistă, sau pe ecran. Irepetabil trioul râsului Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, în seria B.D.-urilor. A crescut fără părinţi, lipind afişe, jucând în cluburile muncitoreşti de cartier, spunea bancuri în cinematografele vechi, până se schimbau rolele cu filme, apoi Puiu Călinescu rămânea până noaptea în sală, revăzând la nesfârşit peliculele cu Stan şi Bran. Firesc, am vrut să fac o emisiune din seria mea, “Vedete în papuci”, de la Antena 1, cu mari personalităţi la ele acasă. A trebuit să fac filmarea în redacţia Jurnalului Naţional, casa lui Puiu era cu podeaua strâmbă, cu streaşina găurită, cu un pat deşălat, unde genialul comic dormea cu un motan negru pe piept. Maestrul a sosit gâfâind în redacţie. “Am fugit să scap de o babă pisăloagă, i-am zis că Gică Petrescu e mort. A început să bocească: «Ce ne facem fără Gică?». Am curmat jelitul: «Babo, Gică Petrescu e mort după bani!»”. O admiratoare de-a mea îmi adusese cadou un tablou pictat de ea, o învălmăşeală de culori, aruncate vopselele nebuneşte; se declara urmaşa lui Picasso. I-am spus lui Puiu Călinescu că am aflat că e admirator al lui Rembrandt, Rubens, Tiziano şi că-i dăruiesc un tablou valoros. Era ghiveciul de vopsele. A urmat un recital genial de haz. Puiu a luat tabloul în mâini şi l-a tot rotit, neştiind care era partea de jos, nici partea de sus. Apoi, nelămurit, s-a culcat el pe duşumea în diverse poziţii, ca să afle începutul taboului. Nu îi găsea denumirea pânzei: “Valea Plângerii, Administraţia Financiară sau morga spitalului”. Noi, ziariştii, leşinam de râs. La plecare, ne-a dat cartea sa de vizită, “Puiu Călinescu - om al muncii”. Era primăvara lui 1997. La o lună, a murit.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de