Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
”Trebuie să știți că un singur lucru este cu adevărat important pentru om și acesta este capacitatea de concentrare asupra obiectelor divine.(...) E suficient să vă concentrați asupra obiectelor luminoase, asupra Domnului sau asupra luminii ca să puteți îndepărta tulburările, întunericul”, a spus Omraam Michael Aivanhov în cartea sa , ”Puterile gândului”(Ed. Prosveta”. Vorbim aici (astăzi) despre ”concentrarea minții”, despre ce se întâmplă atunci când mintea noastră focalizează un obiect, o situație, o ființă, un subiect oarecare. Ei, bine, concentrarea minții e una dintre cheile experienței omenești, căci se spune că ”acolo unde îți este atenția, îți este energia” și așa devine trăirea ta. Focalizînd mintea asupra unui subiect, îl incluzi în experiența ta interioară, iar felul în care te gândești la el se întrupează ca sentiment lăuntric, ceea ce are consecințe tulburătoare, inclusiv aceea că sentimentele ne modelează comportamentul. Gândurile noastre devin sentimente, sentimentele devin fapte și faptele devin...experiențe de viață, pe care le-am creat, iată, în minte întâi. Toate religiile ( mai nou și știința confirmă) vorbesc despre această cale șerpuitoare a existenței noastre și despre puterea ce ne-a fost dăruită, liberul arbitru, operațional în mod real în inteiorul ființei noastre. De aici pare să înceapă libertatea noastră și de aici pare să înceapă sentimentul absenței ei; diferența o face direcția, obiectul, subiectul și , mai ales, felul în care noi alegem să gândim, căci în gândire și prin ea ne tulburăm, în gândire și prin ea sau de la ea începem să ne facem lumină lăuntrică. Mai sus am ales un citat scurt din Aivanhov pentru a sublinia că avem o cale, calea regală, către ieșirea noastră din labirinturile întunecate prin care pare că ne poartă viața, dar – de fapt – sunt labirinturi create prin propria noastră concentrare. Calea regală pentru vindecarea omului de bolile sale, de suferințele sale, de nădușelile și de scufundările sale în iadul lăuntric este, iată, în capacitatea minții de a se concentra asupra obiectelor divine.
Când omul se confruntă cu o situație nefericită de viață, are o pierdere grozavă, insuportabilă, este părăsit, singur, trăiește într-o situație apăsătoare sau fără ieșire, tinde să se scufunde în lipsă de speranță, să se simtă deprimat, căzut și lipsit de soluții. El poate spune atunci că-i cineva vinovat pentru situația lui, că-i el însuși vinovat și se întreabă continuu; ”ce să fac acum”? Soluțiile parcă-l ocolesc, nimeni nu are habar cum să-l ajute pe acela ce și-a pierdut copilul, nimeni nu-i poate da o explicație mângâietoare cuiva care-și pierde mama în copilărie, cum nimeni nu-i poate mângâia sufletul unui om care-a iubit pe cineva cu disperare, dar a fost trădat sau n-a primit înapoi decât indiferența și imaginea distrugătoare a unui suflet sterp. Ei, bine, tulburarea izvorâtă din relația cu evenimente de viață palpabile, concrete, dureroase și întunecate, ca și tulburarea izvorâtă din percepția subiectivă a ființei umane se vindecă, au o soluție și soluția e întotdeauna în noi; ”concentrează-ți mintea asupra Domnului”, asta e! Gândește-te la Dumnezeu, la sfinți, la îngeri, la lucrurile divine, la flori, la pomi, la viața în care zâmbește și se bucură divinul, roagă-te, speră. Gândul nostru focalizat asupra obiectelor divine ”soluția regală” pentru evadarea din durerea și din tulburarea lăuntrică. Când te gândești la Dumnezeu, Dumnezeu se gândește la tine și-și vestește prezența prin lumina ce se revarsă apoi în minte, în sentiment, în faptă, în comportament. De noi înșine nu ne poate salva uneori nimeni altcineva, afară de acela ce ne-a scufundat până-n adâncul disperării; tot noi, dar nu făcând fapte de vitejie, căci tulburările lăuntrice ne dezenergizează până acolo unde faptele ni se veștejesc chiar în minte, ele nu ne mai apar nici măcar ca idei uneori. Ne salvăm pe noi găndinud-ne la lumină. Ne putem salva gândindu-ne la Dumnezeu. Ne putem salva, rugându-ne. Ne putem întoarce din tulburarea interioară și din dezastrul omenesc, întorcând gândul nostru pe calea pe care el atrage forțele luminoase, divine și – poate – acea lumină mângâietoare a Duhului Sfânt! Tulburarea minții începe cu acel moment în care o concentrăm asupra omenescului, fie el și concret, iar vindecarea ei începe în acel moment în care ne gândim la divin mai mult decât la uman, mai mult la lumină de la întuneric și mai mult la frumos, la sensuri pe care mintea omenească nu le mai poate vedea, căci ea e ca omul care nu mai vede copacii din cauza pădurii sau invers. Mintea focalizată asupra divinului vede adevărul, iar adevărul este că există și copaci unde-i pădure!
