x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Lenin ascultând "Appassionata"

Lenin ascultând "Appassionata"

de Tudor Octavian    |    23 Feb 2011   •   18:53

Intoxicaţia cu imagini se vindecă mai greu decât aceea cu sloganuri, deoarece sloganurile suportă tot tim­pul comentarii, iar cu vremea in­tră în derizoriu, prin parafrazări iro­nice, pe când imaginile persistă, fără să reclame presant reevaluări. Ima­ginile cu Lenin în biroul său cu fotolii îmbrăcate în alb sau cu­vân­tând mujicilor mi s-au fixat pe ve­cie în memorie. Nu m-am întrebat niciodată de virtuţile lor artistice. Aveau nişte autori, desigur, dar grafica şi pictura ideologică ale Moscovei, de după al doilea război mon­dial, nu interesau prin artişti, ci nu­mai prin teme.

Un desen foarte  popular în acele vremuri îl înfăţişa pe Lenin as­­cul­tând cu mâna la falcă sonata "Appassionata" de Beethoven. În­trucât imaginea i se adresa unui pu­blic vast, din care făceam şi eu par­te pe atunci, nu unuia cultivat, că­ruia să-i cânte în minte pianul, în timp ce privea desenul, relaţia se făcea cu falca lui Lenin. Mie, cel puţin, desenul acela îmi spunea că Lenin avea probleme cu o mă­sea care-l împiedica să se bucure de sublimul muzicii.

Mai mă muncea o grijă. De ce ima­ginea se chema triumfant "Le­nin ascultând Appassionata", din moment ce nimic din ea nu do­ve­dea că asculta chiar "Appassi­o­na­ta", şi nu "Internaţionala" sau "Oci ciornîie". Un absurd nu vine nici­odată singur. Imaginea lui Le­nin, cu mâna la măseaua cariată, mă urmărea şi îmi stârnea tot felul de gânduri, care puteau fi foarte uşor socotite ca duşmănoase şi retrograde.

La Biblioteca Centrală din Bucureşti exista, la etajul al doilea, o sală de audiţii muzicale cu magnetofoane şi căşti. Completai o fişă, îţi puneai căştile la urechi, iar din camera alăturată primeai pe fir muzica solicitată, în interpretări alese. Ar fi exagerat să spun că mă desfătam ascultând simfonii şi concerte. Ascultam şi muzică, dar mai mult mă luptam cu necunoscutul ei. Cuceream muzica mare pas cu pas. Căştile mă ajutau să-mi în­ving complexele. Au fost zile în care am îndurat demn un ceas-două muzici precum Wagner sau Şostacovici, care ori nu-mi ziceau ni­mic, ori mă speriau. La prima au­diţie, sonata "Appassionata" – nr. 23 în fa minor op. 57 – m-a fă­c­ut să mă simt băiat de cartier să­rac, interzis pentru înţelesurile şi ra­fi­namentele ei. Citisem undeva că Lenin o asculta adesea, că i se dă­ruia cu totul profunzimilor ei, că îl încărca de fiecare dată cu noi ener­gii revoluţionare.

Poate că-l şi încărca, dar nu cu mar­tori. Doar nu le poza pictori­lor ca ascultător calificat de so­na­te. Imaginea funcţiona prin ur­ma­re pe o gravă contradicţie de termeni: intimitatea şi publicitatea. Nu mi-l închipui pe Lenin zi­cân­du-i artistului: Hai, mă, intră re­pe­de şi pune-te repede pe treabă, că mi s-a făcut de sonate!

×