Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Se spune că statuia lui Caragiale, care-i mutată de colo-colo prin Bucureşti şi nu-şi găseşte locul, e, de fapt, o statuie in bronz de-a lui Lenin, căreia i s-a inlocuit capul. Cine o ştie găseşte legenda verosimilă. Se mai spune că de aceea nu e aşezat Caragiale pe un soclu, fiindcă la imbrăcăminte şi la gest aminteşte mai degrabă de Lenin decăt de nenea Iancu.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Se spune că statuia lui Caragiale, care-i mutată de colo-colo prin Bucureşti şi nu-şi găseşte locul, e, de fapt, o statuie in bronz de-a lui Lenin, căreia i s-a inlocuit capul. Cine o ştie găseşte legenda verosimilă. Se mai spune că de aceea nu e aşezat Caragiale pe un soclu, fiindcă la imbrăcăminte şi la gest aminteşte mai degrabă de Lenin decăt de nenea Iancu.
E posibil să fie vorba dintr-un inceput despre un Caragiale făcut să semene niţel pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale, cu Lenin. In anii cănd Caragiale a fost omagiat cu un monument, prin monument tot lagărul socialist inţelegea Lenin şi Stalin. Şi in final numai Stalin. Ani buni după război, sculptorii, care prosperau ridicăndu-le monumente lui Lenin şi lui Stalin, procedau reflex, cănd primeau şi alte comenzi. Pănă şi pe Caragiale il făceau să semene cu Lenin. In nişte depozite indelung nederanjate din Bucureşti se găsesc sute de sculpturi, majoritatea din ipsos, reprezentănd personalităţi sau campioni ai ideologiei bolşevice de după război. Statul le achiziţiona din expoziţii şi din concursuri republicane şi apoi le uita cu deceniile in cimitirele cu mulţimi de Lenini şi Stalini arătănd cu măna dreaptă undeva, in viitor.
Am nimerit in ianuarie 1990 intr-un mare cimitir cu isposuri de prin anii â50-â60, aflat undeva in vintrele Casei Scănteii. In raza fantomatică a unei lămpi de fotograf, cu praful depus vreme de jumătate de veac pe chelia lui Lenin şi pe epoleţii lui Stalin, aceştia arătau suprarealist. Aveau capetele cilindrice şi nasurile duble. M-am intrebat - intrucăt cantitatea care duce la nouă calitate duce şi la absurd - ce s-ar putea face cu sumedenia aceea de momăi monumentale? Nimeni nu se incumetă să le scoată la lumină, nimeni nu indrăzneşte să se atingă de ele.
Trecănd timpul, cantităţile te obligă la unele decizii raţionale. La urma-urmei, uriaşii de ipsos sunt istorie. Expuşi aşa, cu duiumul intr-o piaţă, ar putea deveni o atracţie turistică şi o mărturie de purificare estetică. Interesant e că, ingăduindu-ne să folosim pluralul la numele lor, Leninii şi Stalinii aceştia de ipsos ne permit, ba mai mult, ne invită la un punct de vedere relaxat. Un singur Lenin, instalat intr-un loc public, intrigă, derutează, obligă la o explicaţie. O ingrămădeală de Lenini şi Stalini cu măinile indreptate hilar spre un viitor in care nu mai crede nimeni capătă o funcţie curativă. Lumea răde, imaginaţia se dezleagă, opiniile devin creative, frica de trecut se estompează. In plus, ne vom lămuri dacă statuia de bronz a lui Caragiale cel rătăcitor e un Lenin second-hand ori Leninul de bronz, cu capul schimbat, e o altă dimensiune comică a domnului Caragiale.
Se spune că statuia lui Caragiale, care-i mutată de colo-colo prin Bucureşti şi nu-şi găseşte locul, e, de fapt, o statuie in bronz de-a lui Lenin, căreia i s-a inlocuit capul. Cine o ştie găseşte legenda verosimilă. Se mai spune că de aceea nu e aşezat Caragiale pe un soclu, fiindcă la imbrăcăminte şi la gest aminteşte mai degrabă de Lenin decăt de nenea Iancu.
E posibil să fie vorba dintr-un inceput despre un Caragiale făcut să semene niţel pe ici-pe colo, prin părţile esenţiale, cu Lenin. In anii cănd Caragiale a fost omagiat cu un monument, prin monument tot lagărul socialist inţelegea Lenin şi Stalin. Şi in final numai Stalin. Ani buni după război, sculptorii, care prosperau ridicăndu-le monumente lui Lenin şi lui Stalin, procedau reflex, cănd primeau şi alte comenzi. Pănă şi pe Caragiale il făceau să semene cu Lenin. In nişte depozite indelung nederanjate din Bucureşti se găsesc sute de sculpturi, majoritatea din ipsos, reprezentănd personalităţi sau campioni ai ideologiei bolşevice de după război. Statul le achiziţiona din expoziţii şi din concursuri republicane şi apoi le uita cu deceniile in cimitirele cu mulţimi de Lenini şi Stalini arătănd cu măna dreaptă undeva, in viitor.
Am nimerit in ianuarie 1990 intr-un mare cimitir cu isposuri de prin anii â50-â60, aflat undeva in vintrele Casei Scănteii. In raza fantomatică a unei lămpi de fotograf, cu praful depus vreme de jumătate de veac pe chelia lui Lenin şi pe epoleţii lui Stalin, aceştia arătau suprarealist. Aveau capetele cilindrice şi nasurile duble. M-am intrebat - intrucăt cantitatea care duce la nouă calitate duce şi la absurd - ce s-ar putea face cu sumedenia aceea de momăi monumentale? Nimeni nu se incumetă să le scoată la lumină, nimeni nu indrăzneşte să se atingă de ele.
Trecănd timpul, cantităţile te obligă la unele decizii raţionale. La urma-urmei, uriaşii de ipsos sunt istorie. Expuşi aşa, cu duiumul intr-o piaţă, ar putea deveni o atracţie turistică şi o mărturie de purificare estetică. Interesant e că, ingăduindu-ne să folosim pluralul la numele lor, Leninii şi Stalinii aceştia de ipsos ne permit, ba mai mult, ne invită la un punct de vedere relaxat. Un singur Lenin, instalat intr-un loc public, intrigă, derutează, obligă la o explicaţie. O ingrămădeală de Lenini şi Stalini cu măinile indreptate hilar spre un viitor in care nu mai crede nimeni capătă o funcţie curativă. Lumea răde, imaginaţia se dezleagă, opiniile devin creative, frica de trecut se estompează. In plus, ne vom lămuri dacă statuia de bronz a lui Caragiale cel rătăcitor e un Lenin second-hand ori Leninul de bronz, cu capul schimbat, e o altă dimensiune comică a domnului Caragiale.
