Leul, greu de digerat

Suntem in Republica Romania, anul de gratie 1997. Mai precis, cu doar opt ani in urma. Dolarul crestea precum Fat-Frumos, de la o zi la alta. Importatorii isi puneau adaosuri comerciale impresionante care sa-i apere de devalorizarea monedei nationale.

Poporul platea, scrasnind din dinti, diferentele de curs valutar, in conditiile in care ritmul de crestere a salariilor era mult mai mic. Fericitii intreprinzatori, care reusisera sa razbata in jungla birocratica si sa contracteze un credit, dadeau in delirium tremens la vederea dobanzilor care cresteau exponential. Doar exportatorii isi frecau mainile bucurosi. Profiturile li se dublau fara sa miste un deget. Ca sa nu mai lungim vorba, tara era macinata de inflatie si de recesiune. Cu toate acestea, presa vremii nu a consemnat organizarea nici unui miting de protest in fata Bancii Nationale. Importatorii s-au descurcat, afaceristii si-au lasat in faliment firmele datoare la banci si au infiintat altele nou-noute, poporul a inghitit in sec si a continuat sa mai schimbe o suta de parai cand ramanea fara bani, iar presa a jelit, la unison, slabiciunea leului in fata valutelor occidentale. Banca Centrala si-a vazut linistita de politicile ei monetare, ciudate si greu de inteles pentru profani.

Revenind in zilele noastre, putine lucruri mai seamana cu cele de acum opt ani. Dobanzile scad, inflatia se scrie cu o singura cifra, economia creste, contestabil, dar sigur!, iar leul si-a recapatat vigoarea si isi permite sa se ia la tranta cu dolarul sau cu ruda acestuia, la fel de feroce, euro. Adrian Nastase ar spune ca aceste lucruri sunt consecinta exceptionalei guvernari din perioada 2001-2004. Un economist nepolitician ar recunoaste insa efectele politicilor macroeconomice impuse sau generate de actiunile Bancii Nationale. Cu toate acestea, am asistat zilele trecute la o premiera absoluta: un miting de protest in fata BNR.

Ei bine, nemultumitii nu erau nici someri, nici batuti de soarta, ci ditamai domnii directori de intreprinderi de export, care au ales aceasta cale "sindical-extremista" pentru a-l determina pe guvernator sa intervina asupra cursului de schimb in scopul de a le proteja profiturile, salvandu-i astfel de la faliment. Raspunsul pe care l-au primit a fost simplu si la obiect: nu aveti ce protesta aici. Daca vreti protest, mergeti in piata. In piata valutara!

Cam in acelasi timp cu actiunea inedita a exportatorilor, investitorii straini s-au pronuntat ferm impotriva demararii procesului de denominare la 1 iulie, invocand motive procedurale sau care tin de logistica. Cum ar veni, nu au bancile, majoritatea cu capital strain, timpul necesar pentru a se adapta la noile realitati monetare.

2005 este anul leului greu. Greu de digerat insa, dupa cum rezulta din reactiile pietei. Dupa ani in sir de predictibilitate a evolutiei cursului de schimb, ne-am trezit, poate fara sa ne dam seama, intr-o piata libera. Iar independenta leului deranjeaza. Fie ca e vorba de actori, spectatori sau comentatori ai scenei financiare romanesti, nemultumirile se indreapta spre Banca Nationala, care este aratata cu degetul.

S-ar dori, probabil, ca guvernatorul sa apara saptamanal la televizor si sa faca publice estimari privind cursul de schimb, cu marja de eroare cat mai mica, desigur. Sa ne spuna cand sa vindem dolarii sau euro, pe ce termen sa ne facem depozitele bancare si, eventual, la ce banca. Si, musai, sa ne asigure cu mana pe inima ca nu vom avea parte de surprize.

Ei bine, asa ceva nu se poate. Intr-o piata libera si intr-o economie functionala, Guvernul si Banca Nationala fac doar regulile. Profitul si-l face fiecare.