Leul nu e caine de paza

Am prezentat randul trecut elementele care stau la baza unei recuperari accelerate a decalajelor economice, de la stabilitatea monedei la fiscalitatea redusa, pana la preturi reglate de piata. S-a conturat deja si punctul de pornire - stabilitatea monedei. Aceasta, alaturi de dobanzi atractive la economisiri, stabilitatea cadrului juridic al proprietatii private si de noi relatii de munca, apte sa protejeze profitul in fata consumului imediat, determina acumulari, investitii, cresteri de productivitate.

Deci, in 2005, banca centrala va taia din coada leului patru zerouri si va tinti direct inflatia, pentru obtinerea stabilitatii monedei nationale. Mai mult, BNR va inceta sa mai joace "la doua capete", sa impace si inflatia, si deficitul extern, ceea ce echivaleaza cu o declaratie de independenta in toata regula. Echilibrul extern va deveni, in mare masura, o sarcina a politicii fiscale.

Bun, dar daca despre independenta, stabilitatea monedei, sarcini ale politicii fiscale se vorbeste clar abia acum, a cui este responsabilitatea fata de tot ce s-a intamplat intr-un deceniu si jumatate?

Pai, mai bine sa vedem ce-a fost. De ce s-a utilizat cursul de schimb ca instrument de asigurare a stabilitatii? Fiindca atunci cand niste planuri de restructurare esueaza, cursul trage semnalul de alarma. Dupa care intervine banca centrala. Ea da un respiro pana cand economia reuseste sa faca fata cererii, ori pana cand se limiteaza consumul populatiei in functie de ce poate oferi economia. FMI a precizat ca intre 1997 si 2002 folosirea cursului drept ancora antiinflationista a fost singura optiune posibila.

Din nefericire insa, spre sfarsitul intervalului mentionat a devenit evident ca desele "time-out-uri" cerute de economie ar fi dus la cheltuirea inutila a unor rezerve valutare acumulate greu. Asa s-a ajuns sa se inlocuiasca transparenta cu ambiguitatea. S-a trecut de la o tinta de fluctuatie fata de o valuta suport (dolarul) la un interval-tinta fata de un cos de devize (euro si dolarul).

Asadar, cosul valutar este varianta ambigua a cursului utilizat ca ancora antiinflationista. Pentru ca trebuia sa vada in ce parte se pot transfera derapajele din economie, spre inflatie ori spre deficitul extern, BNR insasi avea nevoie de un ragaz. Cand a observat ca intra suficienta valuta pentru finantarea importurilor, banca a directionat presiunea catre balanta de plati externe. Explicatia pentru trecerea de la un cos valutar 60% - euro, 40% - dolar in 2003, la 75/25 in 2004 este ca Banca Nationala a acceptat mai multa predictibilitate atunci cand a identificat in ce parte se va produce ruptura.

Concluzia este clara. Fiindca era imposibil sa se ajunga la stabilitate macroeconomica prin modul de gestionare, s-a sacrificat stabilitatea monedei nationale si s-au pus in loc reperele economiilor stabile - euro si dolarul. Dar dolarizarea economiei este numai consecinta. Cauza este lipsa de fermitate a politicii fiscale. O moneda nu poate fi stabila atunci cand sunt angajate cheltuieli fara acoperire. Adica, indiferent cum se cheama, deficit fiscal sau cvasifiscal, suma minusurilor da plusuri pentru firmele care n-au treaba cu productivitatea, dupa care fiscul alearga cu sacul gaurit sa-i puna petice de la firmele rentabile si de la salariatii eficienti, cei care nu beneficiaza nici de scutiri de taxe, nici de avantajele luptei sindicale.

Sa lasam acum in urma trecutul. Daca BNR nu se va mai preocupa de deficitul extern, atunci nu va mai avea de ce sa tinteasca procente de curs fata de inflatie, ci inflatia insasi. Cu alte cuvinte, cursul de schimb si cosul valutar ar urma sa devina elemente marginale in administrarea economiei. Pe cale de consecinta, rezultatele financiare si salariile ar trebui sa nu se mai raporteze la repere ale economiilor stabile - euro sau dolarul - pentru a se determina real castigul sau pierderea, ci numai la inflatie.

Da, dar dupa cum spuneam, generarea unui astfel de rationament se reduce la capacitatea de schimbare a fiscului, care e tot una cu imbunatatirea colectarii. Fireste ca aceasta imbunatatire se poate obtine la fel de bine nu prin stimularea, ci prin restrangerea cererii interne, dar atunci ar insemna si ca relaxarea fiscala ramane doar o promisiune fara acoperire.

Noi vorbeam insa la inceput de recuperarea decalajelor si de un prim pas - stabilitatea monedei. Ruperea de trecut in 2005, daca va fi una reala, se va materializa in abandonarea elementului devenit inutil - cosul valutar - si printr-o relaxare fiscala fara umbra de indoiala. Aceste doua chei vor confirma, practic, ca bugetul a reusit sa se desprinda de politica, iar economia sa se elibereze din chingile fiscale. Daca nu, inseamna ca fostul guvernator al Bancii Centrale Europene, Wim Duisenberg, avea dreptate: "Tentatia politicienilor de a recurge la masuri monetare care sa aduca rezolvari temporare pe seama afectarii perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezenta".