x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Literatura, ca leac (2)

0
Autor: Marian Nazat 18 Mar 2011 - 14:53
Literatura, ca leac (2)


156903-books.jpgn) Cică „Tot ceea ce este mare literatură în lume este un tratament”. Aşa ne-a dezlegat misterul fundamental al vieţii poetul Adrian Păunescu pe vremea în care ne trata încă de multele beteşuguri  ale sufletului. Păi, dacă bardul are dreptate, şi are, de ce lumea e tot bolnavă ? De ce nu s-a vindecat de prostie şi răutate, de urât şi superficialitate ?  Sau tratamentul este contraindicat ignoranţilor ? Ori nu ştim ce înseamnă „marea literatură” ? Vasăzică, omenirea e un imens sanatoriu cu poeţi şi scriitori pe  post de medici. Reţeta e simplă, un catren la micul dejun, la prânz un roman, iar seara un poem, eventual un sonet. Lipsesc de la capul pacientului pictorii şi compozitorii şi astfel îmi dau seama de ce tratamentul nu-şi află efectul. Un flacon de El Greco şi o injecţie cu Chopin, vă rog ! Cuvântul scris nu ajunge să-mi scadă febra. Şi lăsaţi balerinele să-mi fie asistente ! Lebede albe în nopţile negre, îngeri rătăciţi printre ciocli.

n) Abia  mă liberasem din armată, confuz şi derutat, şi m-am nimerit la braţ cu „omul sfârşit” al lui Giovanni Papini.  „Eu n-am fost niciodată copil”, se mărturiseşte urmaşul lui Dante. „N-am avut copilărie. (..) Copilăria înseamnă iubire, bucurie, zburdălnicie, iar eu mă văd în trecut întotdeauna, singuratic, gânditor. (...) Iar dacă, după ce m-aţi ascultat, veţi continua să credeţi – în ciuda vorbelor mele  că sunt într-adevăr un om sfârşit, va trebui cel puţin să recunoaşteţi că sunt sfârşit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri, şi că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul”. Până să cunosc izbânda, am gustat cu nesaţ din ratare. Italianul m-a vindecat pe veci de trufie. N-am mai apucat să zbor, aripile mi s-au retezat pe dată, fiindcă pricepusem deja că speranţele sfârşesc inevitabil în cenuşă. Iar la capătul privegheat cu tămâie şi lumânări te aşteaptă o cruce. Propria ta cruce. Da, căci eternitatea umblă de-a pururi  îmbrăcată-n  doliu...

n) Tot cam atunci, prin „Confesiunile” lui Rousseau am devenit mizantrop. Citeam cu respiraţia întretăiată spovedania elveţianului- „nu pot pune piciorul în stradă fără să mă pomenesc înconjurat de lucruri sfâşietoare; mă grăbesc cu paşi mari să ajung în afara oraşului;  îndată ce văd verdele naturii, încep să răsuflu. Să mai fie de mirare că-mi place singurătatea ? Pe feţele oamenilor nu văd decât duşmănie, iar natura îmi surâde mereu” -, fără să am habar că aleg solitudinea. Am suferit pentru fiecare lovitură primită de Jean-Jaques şi m-am revoltat deopotrivă. I-am duşmănit pătimaş pe toţi detractorii „hoinarului singuratic” şi mi-am jurat să-l răzbun. În timp, ura mea s-a măcinat, iar azi e doar amintirea unei porniri adolescentine. Caraghioase şi inutile. Părintele lui „Emil” m-a învăţat lecţia neiubirii de oameni şi nimic nu este în stare să mă întoarcă din drum. Omul e o canalie, un ticălos fără seamăn, asta-i înţelepciunea primită de la bruta care şi-a abandonat copiii.

n) Nu altcândva, André Castelot m-a deprins cu mirosul rânced al gloriei metamorfozate în înfrângere. În uitare. Temutul Napoleon, omul în faţa căruia a îngenuncheat liota şefilor de stat şi împăraţi, moare în singurătatea cea mai sinistră. Exilat şi repudiat  pe o insulă minusculă, departe de un popor slujit cu fanatism, din dorinţa eroică de a-l sui deasupra altora.. Acolo, în surghiun, meritele i s-au transformat în păcate capitale, iar virtuţile în capete de acuzare. Gloria de altădată i-a fost lespede pe mormânt, nimic altceva. Povesteşte autorul că „La Sfânta Elena, împăratul le-a prezis tovarăşilor săi:

- Veţi mai auzi încă Parisul strigând Trăiască împăratul !

Şi mulţimea, privindu-i acum pe aceşti veterani ai gloriei care mergeau în urma coşciugului, îi salută cu strigătul care altădată, pe câmpurile de luptă, îl făcea pe inamic să se cutremure, dându-le de ştire că Napoleon e acolo şi că-i va învinge: - Trăiască împăratul !”. La ce bun să te lupţi pentru omul gloată ? Şi, nu vă mint,  în cincizeci de ani de bâjbâieli pământene n-am găsit răspunsul potrivit.

n) În 1985, prin primăvara, m-am pomenit cu genunchiul slăbit. Eram student şi fotbalul mă pedepsea din nou. O contră decisă, ca-ntotdeauna, şi pe loc am simţit o usturime la ligamente. În pauza aceea de 1 Mai trebuia să urc cu gaşca pe munte, la Valea Albă. Silit de nevoie, am renunţat. Mişcat de suferinţa-mi, Dumnezeu şi-a arătat chipul  milostiv şi mi-a trimis  în dar o carte după care tânjisem îndestul, „Gog”. Culmea, dar târziu, la maturitate, l-am înţeles pe deplin. La tinereţe n-am resimţit decât şocul unor adevăruri nerostite altminteri. Gurile rele spuneau că e sub obroc, că puterea purpurie o ţinea la index. Cineva mi-a dat-o pe furiş, dar numai pentru câteva zile. Ce era să fac ?, am copiat-o de mână, aidoma scribilor zănatici. „Dar în acest semisălbatic cinic, sadic, maniac, hiperbolic, am văzut un simbol al civilizaţiei cosmopolite, false şi bestiale – după mine – şi-l înfăţişez cititorilor de azi cu aceeaşi intenţie cu care spartanii arătau fiilor lor un ilot beat mort”, se explică părintele lui Gog în primele pagini. Suficient să mă tulbure definitiv. N-am ieşit din cămin vreo patru zile, mâncam pe apucate şi dormeam cu ţârâita. Păstrasem nişte coli albe, cerate, şi pe ele am înşirat cuvânt cu cuvânt frământările şi năzăririle papiniene. Mi se părea că scrisesem chiar eu eseurile răscolitoare ale florentinului, pe care  le-am visat mai apoi. Mă imaginam condeier, născocitor de  poveşti, de lumi nedescoperite nicicând. După 1990, când am zărit cartea în librărie,     m-am întristat ca un copil, am suferit de ridicol. O doream exclusiv pentru mine, trudisem totuşi cogeamitea ca s-o împart cu atâţia !  Dar nu  m-am încumetat să arunc hârtiile caligrafiate în acel mai de penitenţă, le am într-un sertar, dar îmi este teamă să-l deschid. Dacă vine peste mine trecutul, dacă mă împresoară aleanurile nestinse vreodată ? Cu Papini m-am tratat o perioadă de entoarsă şi zău că n-am greşit deloc !

n) Într-un alt anotimp universitar l-am întâlnit pe Diderot, cu al său „Jaques fatalistul”. Brusc, mi  s-a revelat că „Tot răul şi tot binele care ni se întâmplă pe lumea asta stă scris sus, în ceruri. (...) În ceruri  e un fel de sul mare, care se desfăşoară încetul cu încetul”. Aşadar, lecţia resemnării senine. Şi cum să nu cercetez întruna cerul, doar-doar oi dezlega taina ascunsă în soarta ce mi s-a hărăzit ? Şi-oi îmbuna-o.

n) Mai târziu, Hesse m-a obligat să mă privesc în oglinda „Lupului singuratic” şi câteodată am sărit din somn urlând. Visam că eram lup şi mă certam cu Luna, iar în juru-mi haita mă imita. Sau eu o imitam, că nu sunt sigur. Culmea, treaz fiind, observasem că lumea e o adunătură de lupi hămesiţi şi sângeroşi, gata să înşface prada neajutorată. Şi deodată am început să urlu şi mai tare...

Am crezut  că mă lecuiesc cu Kazantzakis, cu Pascal sau Erasmus, dar m-am înşelat. Am încercat şi cu Pavese ori cu Montaigne, cu Camus şi Sartre, cu Dostoievski şi Esenin,  dar în zadar. Tratamentul nu mi-a priit. În a doua jumătate a vieţii m-am doftoricit cu limba română a scriitorimii neaoşe. Aşa am cunoscut delirul sublim al spiritului, voluptatea intelectuală ! Citesc cu poftă nepotolită capodoperele limbii lui Varlaam, şi, la incinerare, vă poruncesc să mă ardeţi cu slovele  strămoşilor mei. Să mă prefac prin focul purificator în  literele alfabetului român...

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de