Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
In ultimii ani de studentie am stat cu chirie intr-o fosta odaie pentru servitori, in podul unei vile. O a doua odaie era ocupata de o vesnicie de sotii Braun. Domnul avea 50 de ani si pleca zilnic la serviciu, iar doamna, care implinise 90, se fereca in camaruta lor de zece metri patrati, de unde iesea doar ca sa se incuie alte cateva ore in baia comuna. Uneori, mintea o lasa de tot si o zaream, cand soseam acasa, veghind coridorul in cea mai clasica dintre asezarile omului pe veceu. Nu realiza deloc grotescul scenei si ma urmarea cu privirea zambindu-mi sagalnic, ca unui vecin cu care ai norocul sa imparti nu numai un spatiu, ci si un mare secret.
Secretul, care imi fusese comunicat de familia ce locuia la parter, era acela ca sotii Braun se luasera din dragoste pe vremea cand barbatul avea 18 ani, iar femeia 58. De fapt, mi-a zis chiriasa de la parter, Brauneroaia trebuie sa fi fost trecuta binisor de 60. Dar dragostea e nebuna!
Cu orice puteai sa asociezi prezenta umila si figura lipsita de orice accent a domnului Braun, nu si cu nebunia. Ne intalneam de cateva ori in an pe culoarul ce despartea cele doua chichinete din pod si de fiecare data imi venea sa-l intreb: Nu va suparati, dumneavoastra locuiti aici? Unii oameni au acest dar, de a li se uita chipul de indata ce nu li-l mai vezi un timp. Nu mult timp, uneori si o saptamana.
Adevaratul mister insa nu era perpetuat de sotii Braun, ci de cartier. Dupa ce am inceput sa fiu adoptat de cetatenii din zona poate si pentru ca le spuneam 'Saru-mana!' la toate cucoanele si 'Am onoarea sa va salut!' la toti necunoscutii, oamenii s-au simtit datori sa ma informeze toti ca doamna si domnul Braun se luasera din dragoste. Si ce dragoste!! Nu ma retinuse staruinta cu care imi comunicau aceasta informatie, pe care de altfel o primisem inca din prima zi a noii mele vieti de chirias burlac, ci jubilatia cu care rosteau aceeasi propozitie: 'Mai rar asa iubire!'. Dupa care, parca rusinati ca erau inca in stare sa practice si ei acest gen de devotament amoros vecin cu sacrul, ma intrebau soptit si complice, cu un dram de cinism legitim: 'Dar baba mai traieste? Ca n-a mai vazut-o nimeni de douazeci de ani'.
Intamplarea s-a dovedit a fi fost un noroc, deoarece am inceput sa ma intreb ce e dragostea intr-un caz extrem. Daca dragostea putea sa aiba si o intruchipare ca aceea a cuplului Braun, insemna ca orice era posibil. Iar daca orice era posibil, insemna ca nu exista o masura acceptabila a iubirii, pentru ca nu exista nici o definitie a iubirii. De unde si concluzia ca dragostea presupune dovezi si ca dovezile din iubirile altora te deruteaza si te pot face sa te intrebi la nesfarsit daca ce se petrece cu tine e dragoste sau numai o neimplinita nevoie de a iubi, o istovitoare asteptare.
