Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La criza din 1929, fermierii vărsau laptele pe jos, pentru că valoarea lui se prăbuşise. La criza din 2008, chinezii pun melamină în el, să-l facă mai gras. Atunci, lumea a aflat de la radio şi s-a panicat în timp real.
La criza din 1929, fermierii vărsau laptele pe jos, pentru că valoarea lui se prăbuşise. La criza din 2008, chinezii pun melamină în el, să-l facă mai gras. Atunci, lumea a aflat de la radio şi s-a panicat în timp real.
Astăzi nu doar că ne panicăm, dar avem şi reacţii la asta, sub forma "bine le-a făcut capitaliştilor de pe Wall Street, că erau prea lacomi!". Faţă de 1929 însă, media a prins viteză mult mai mare: acum nici sfârşitul lumii nu poate sta pe prima pagină mai mult de trei zile, lumea se plictiseşte uşor.
De fapt, miroase a recesiune şi la noi, că nu degeaba stă soarele în nori de două săptămâni. Studiile spun că toamna, pe vreme ploioasă, bursa cade, în vreme ce soarele pare s-o ridice.
Bursa e ca o fiinţă vie: trăieşte drame, are nevoie de puţină încurajare, câteodată trebuie s-o duci la doctor, care îi va prescrie antidepresive fără să-i spună deschis ce are.
Semnele se văd deja şi la noi în domeniu, adică în media. Bugetele de marketing sunt în plină ajustare la companiile de retail. Mecanismul e simplu: în ciuda creşterii economice ca în poveşti, consumul se întâmplă în continuare pe credit. Creditul se va scumpi/strica oricum, cu criză sau fără. Şi-atunci te pregăteşti din vreme.
Mai puţină publicitate înseamnă mai puţini bani în malaxorul cererii artificiale care stă la baza societăţii de consum – şi de aici mai puţine vânzări, care la rândul lor vor duce la şi mai mici bugete de marketing.
Dovezile sunt anecdotice. Un coleg din jurnalism mi-a povestit c-a fost nevoit să scrie cinci pagini în plus la revistă luna asta, pentru că advertiserii au scos reclamele. Un amic din construcţii mi-a povestit că, la ultimul târg, clienţii au fost cam reticenţi să creadă sloganul din revistele de profil, "nici o ieftinire anul ăsta!", şi n-au prea cumpărat.
Proiectele de construcţii riscă să aibă soarta blocurilor lui Ceauşescu în primii ani de după Revoluţie: să rămână la stadiul de schele.
Cerc vicios: în 1929, companii întregi au avut de ales între faliment şi concedieri masive. Acum chiar şi-n România vorbim de o legislaţie a muncii mai flexibilă: ca să traducem fără menajamente, asta înseamnă "ori murim cu toţii, ori scăpăm câţiva".
După două generaţii de creştere mai mult sau mai puţin relaxată, America n-are chef să plătească taxe mai mari ca să salveze nişte bănci, cu tot riscul ca mâine să nu mai aibă din ce plăti nici măcar taxele mici de azi.
Egoismul e adevărata ideologie a pieţei: fiecare pentru sine. Au mai căzut câteva imperii pe modelul ăsta, dar nu e cazul să ne impacientăm: uite ce ruine frumoase au lăsat romanii!
