Lucrarea vieţii i-a separat pe Bölöni şi Sorin Cârţu

Două întâmplări separate în timp de doar câteva zile şlefuiesc până la fidelitate imaginea fotbalului nostru. Ladislau Bölöni şi Sorin Cârţu sunt personajele alese de soartă să fie eroii celor două întâmplări. Cei doi, altădată făptaşi de bună referinţă a fotbalului, relaţionează acum cu fenomenul din posturi diferite. Ladislau Bölöni a ales să se trateze profesional în clinici de elită ale fotbalului european. Sorin Cârţu, mai neaoş în origini, a acceptat de bunăvoie să-şi tocească anii meseriei în tradiţia natală. Timpul însă a lucrat subiectiv şi, acum, opţiunile diferite din tinereţe s-au maturizat în comportamente absolut contradictorii.

Ladislau Bölöni, aflat într-o neprevăzută vacanţă de contract, a trecut pentru câteva zile pe-acasă sau, pur şi simplu, prin România. La numai 20 de minute de la aterizarea pe pământ românesc, Ladislau Bölöni se declara uluit de câte prostii i-a fost dat să audă într-un răstimp atât de scurt. Într-o comunicare exersată “afară”, într-o comunicare care exclude compromisurile şi făcăturile de complezenţă, Ladislau Bölöni a vorbit despre slugile zvonurilor mincinoase pripăşite în presa sportivă. S-a declarat uluit când a aflat despre sine lucruri pe care el personal nu le ştia. Aşa că s-a grăbit să contrazică informaţii care-l priveau în mod direct. Apoi, a răspuns cu amabilitate tuturor întrebărilor care i-au fost adresate. Dar a făcut-o aşa cum ştia el. Civilizat, cu diplomaţie, fără a cădea în capcana provocărilor ieftine.

Evitând polemica de şanţ, Bölöni a băgat dezamăgire maximă în aşteptările ţaţelor de fasole bătută. Dar, altfel, apariţiile lui Ladislau Bölöni în media au constituit o fereastră prin care bunul-simţ a fost alimentat cu aer proaspăt. L-am şi uitat pe acel Bölöni care plecase de la echipa naţională pretextând că nu este lăsat să lucreze când, de fapt, el răspundea unei chemări materiale mult mai consistente. Mi l-am amintit, în schimb, pe acel Ladislau Bölöni prin care l-am cunoscut, cu mulţi ani în urmă, pe Hagi. Era fotbalistul care avea la Stadionul Ghencea, pe lângă echipamentul de joc, şi un cabinet stomatologic.

Sorin Cârţu ştia fotbalul mai cu talent decât Ladislau Bölöni. Invenţiile de pe terenul de joc nu-l părăseau pe Sorin Cârţu nici în civilie. Umorul lua locul fentei cu o uşurinţă care-i caracterizează doar pe cei cu gimnastica minţii făcută la zi. Când însă fotbalistul Sorin Cârţu s-a reciclat în antrenor, ridurile au început să-i sculpteze un alt chip. Neputinţa unor jucători de fotbal de a deveni fotbalişti, condamnarea meseriaşilor de a suporta apăsarea unor proşti cu aere patronale, capriciile “fluieraşilor” şi supremaţia blaturilor în raport cu jocul l-au lucrat rău de tot la nervi pe Sorin Cârţu. Nu mai recunoşti omul de spirit în nebunul de pe bancă. Nici el nu se mai recunoaşte uneori după crizele de nemulţumire pe care le etalează în timpul jocului. Regretele de după nu-l ajută însă în nici un fel. Iar gestul pe care l-a făcut Sorin Cârţu la meciul CFR-ului cu FC Basel este suprem.

Din păcate, în sens negativ. Clocotul lui Sorin Cârţu poate fi explicabil prin neputinţa de a face el ceea ce fotbaliştii Clujului nu erau capabili să facă. Dar nici o explicaţie, oricât de temeinică ar fi ea, nu poate scuza ieşirea nervoasă a lui Sorin Cârţu. Îmi pare rău oricum pentru el. Îmi pare şi mai rău pentru că filtrez situaţia prin subiectivismul amiciţiei care ne apropie. Dar părerile de rău nu pot fi niciodată obstacol în calea repercusiunilor de drept. Dacă Sorin Cârţu ar fi ales o altă lume, aşa cum a făcut-o Ladislau Bölöni, poate că uzura n-ar fi lucrat atât de dramatic. Poate că acum cei doi ar fi fost la fel de egali în comportament cum au fost şi în perioada când erau făptaşi ai jocului.