Lumea lui Ion (I)

Este cea mai mare dintre lumile care poartă nume de oameni. Primul chip pe care-l văd este cel al mamei. Ea este în fruntea tuturor Ionilor care s-au perindat şi se perindă pe pământ. Anul acesta n-o să-i pot duce flori, întrucât mă aflu departe de ţară, adică departe de mormântul ei. Dar ştiu că mama n-o să se supere. O să fie doar puţin îngrijorată, ca de fiecare dată când sunt plecat la un drum ceva mai lung. Îi spun de aici, din depărtare că nu este cazul să fie neliniştită. Că sunt aproape viu şi aproape bătrân. Ceea ce înseamnă că sunt bine.

Vine apoi la rând bunicul din partea tatei, Ion, al cărui chip nu l-am văzut niciodată, deoarece într-o vară, înainte de naşterea mea, după ce a secerat primul snop de grâu, s-a rezemat cu spinarea de el şi au rămas aşa rezemaţi, omul de snop şi snopul de om, până ce s-a terminat ziua, după aia vara, apoi toate verile pe care le avusese omul de trăit. Caut de zeci de ani chipul bunicului meu dinspre tata şi nu-l găsesc. N-a rămas după el nici o fotografie. Oare cum o să ne recunoaştem pe lumea cealaltă?

Când eram student a apărut în viaţa mea un om care l-a înlocuit pe bunicul care-mi lipsea. Purta numele de Ion Milea omul acesta. El este al treilea din şir. Mersese cu frontul şi împotriva ruşilor şi alături de ei, deşi, ca fiu de văduvă de război, n-ar fi trebuit să fie încorporat. Dar Ion Milea le-a dus pe toate fără să crâcnească. Ba a găsit potrivit să-i şi mulţumească pentru asta lui Dumnezeu. Nu era slujbă la biserică de la care să lipsească.

Şi-a dat sufletul nu pentru că i s-a terminat viaţa, ci fiindcă aşa a vrut el să se întâmple. M-am învechit, nepoate, zicea, nu prea mai sunt de folos pe-aici, ar cam fi timpul s-o iau din loc. Şi-a luat-o. Este singurul lucru greşit pe care l-a făcut Ion Milea cât a trăit pe lumea aceasta. Mi-au trebuit mulţi ani ca să-i pot ierta această greşeală.

Îl mai văd, privind înăuntrul zilei de mâine, pe Ion Corcilă, vecinul de peste drum care nu obosea niciodată să-mi vorbească despre grozăviile primului război mondial care l-a lăsat să plece nevătămat acasă, dar ale cărui gloanţe l-au ajuns totuşi din urmă cu puţin timp înainte de sfârşitul mileniului.

Pe Ion Ţârcovnicu îl obliga serviciul să fie bisericos. Căra căldăruşa cu aghiazmă şi teancul de calendare. În ciuda faptului că-şi petrecea mare parte din timp printre icoane şi sfinţi, avea acasă un fiu cu înfăţişare de om, dar purtare de lighioană. Petrache, căci aşa îl chema, cunoştea lucrurile doar după gust. Îi întindeai o piatră, el mai întâi o gusta pentru a-şi da seama că nu e bună de mâncat. Uneori schelălăia ca un câine.

Poate şi d-asta Ion Ţârcovnicu îl ţinea câteodată cu lanţul legat de par. Ori el nu le ceruse niciodată sfinţilor să-l ajute pe fiul său să capete judecată de om, ori sfinţii, cei din biserica noastră, vreau să spun, n-aveau atât de multă putere cât să-l ajute. Într-o zi a venit o maşină albă şi l-a luat pe Petrache. Din ziua aceea, Ion Ţârcovnicu s-a făcut tot mai mic la trup. Sau poate că rămăsese întreg, numai că începuse să se afunde în pământ. Mai întâi până la oul piciorului, pe urmă până la genunchi şi tot aşa, până când părintele Ninel s-a uitat în spate şi a văzut căldăruşa venind singură pe drum. Unii spun că n-a fost aşa, dar mie îmi place să cred că aşa a fost.

Un alt Ion este fratele cel mai mic al tatei, care a fost botezat pe ruseşte, Ivan. Probabil pentru a se împăca mai bine cu vremurile care aveau să vină la vreo două decenii de la naşterea lui. Unchiul Ivan umblă şi astăzi pe pământ dând semne să urce spre suta de ani, ceea ce-i doresc din toată inima, fiind gata oricând să-i dau şi câţiva de la mine, numai să-i ştiu viaţa egală cu veacul. El este singurul unchi care n-a plecat încă dincolo şi sunt capabil de orice ca să-l pot păstra cât mai multă vreme aproape.

Urmează nepotul lui Ion Corcilă, Ionel, alături de care priveam nopţi în şir prin micul ochean al gândurilor noastre de copii spre viitor. Nimic din cele văzute atunci nu ni se întâmplă acum, dovadă că ne-am uitat tot timpul printr-un ochean mincinos.

Apoi, Ion al lui Puie, care-şi omora zilele lungi de iarnă sporovăind verzi şi uscate cu tata, fumând amândoi ca şerpii, până ce se înroşeau de atât fum chiar şi ochii sfântului din icoana agăţată pe perete. Despre ochii noştri, de muritori, ce să mai zicem!