x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Măcar atât

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 05 Noi 2011 - 21:00

Ma dor ochii si nu-mi pot reveni. E noiembrie, e tarziu, tata nu e aici, gata, dezastrul se amplifica, nu ma mai pot minti, nu ma mai cred, degea­ba ma amagesc in fiecare seara ca va fi bine, mi-e dor de el, mi-e mai dor de el ca de lumina zilei, nu stiu cum sa fac ca sa am siguranta ca, de acolo de unde e, ma aude si ma vede. Pe 2 no­iembrie anul trecut, scriam scri­soa­rea pentru tata, fara sa stiu ca ace­ea avea sa fie ultima seara in care a fost constient, in care i-a batut inima pe cont propriu, iar exact acum 12 luni, pe un soare orbitor, imi luam ramas-bun de la el pentru totdeauna.

A trecut un an, nu-mi vine sa cred. Au trecut anotimpurile peste des­par­ti­rea noastra si eu nu am fost capabila sa ma echilibrez si sa fac fata cum trebuie acestei drame pe care, din pa­ca­te, o avem cu totii in comun. Acum, ca la un bilant, vad destul de clar ca ni­mic nu e mai rau decat sa ramai sin­gur pe lume. Nu stiu, totusi, ce m-as fi facut, cum as fi respirat, cand m-as fi oprit din plans, daca nu ar fi fost aproape de mine cei mai buni dintre oa­meni, cei mai dragi dintre prieteni.

In primul rand, ii datorez su­pra­vie­tu­irea mamei, pentru ca zilnic, cu ochii ei mari si albastri, parca m-a obligat sa nu ies din lupta, sa nu fiu lasa si sa imi fac datoria. Poate ca destinul e nedrept. Cat l-am avut pe tata aici, nu i-am spus destule. Acum, cand am ramas numai cu mama, imi dau seama ca nici ei nu i-am marturi­sit suficient de curajos cat de mult o iubesc si cate ii datorez. Am ne­gli­jat-o, probabil, in ultima vreme, nu am reusit sa ma impart cum trebuie intre tragedie si prezent, nu am fost destul de rabdatoare, nu am inteles pe de-a-ntregul tot ce mi-a spus, nu am imbratisat-o atat de des cat as fi vrut, nu i-am multumit pentru ca exista si pentru ca e cea mai puternica dintre noi.

Probabil ca anul acesta, fara ea, ar fi fost ultima mea zvacnire, probabil ca m-as fi topit la propriu in ceata la­crimilor, probabil ca mi-as fi luat ra­mas-bun de la un anumit tip de viata si as fi tacut de tot. Niciodata moartea nu mi s-a parut mai aproape ca-n aceste luni, niciodata nu am simtit pra­pastia mai amenintatoare ca-n se­rile in care plangeam de dor si ne­pu­tinta, cu ton scazut, cu grija, cu mila, ca sa nu ma auda mama, ca sa nu planga si ea din nou. Am sperat intr-o vindecare, m-am iluzionat ca, poate, timpul ne va ajuta sa redevenim ce am fost. Nu se mai poate. Niciodata nu vom mai fi ce am fost. Ne ramane doar sa traim decent ca sa-l facem pe tata sa fie mandru de noi, de felul in care alegem sa-i cultivam amintirea.

Au mai fost aproape, in aceasta cumplita batalie, care nu se incheie nici dupa un an, nici dupa o viata, ai mei, din familie, carora le multumesc cu emotie, dar si cativa oameni care nu aveau, teoretic, nici o obligatie sa ma suporte si sa ma ocroteasca. Grija lor ma forteaza sa nu cedez, nici de aceasta data. Ei stiu ca iubirea nesfarsita pe care le-o port imi salveaza ratiunea si vointa, de fiecare data cand am senzatia ca nu mai pot merge inainte. fii, totusi, am nevoie de tata. Nu accept absenta lui, nu ma pot detasa de nelinistea aceasta cu care imi incep aproape fiecare zi. Inca am senzatia ca mai e putin, ca ne va fi bine, ca vom fi aproape din nou, ca vom citi poezii si vom astepta impreuna ninsoarea. Macar atat, tata, macar atat…

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de