x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Magiştrii şi discipoli

0
Autor: Tudor Octavian 12 Mai 2010 - 00:00
Elevii şi studenţii care termină şcoala fără să fi avut cel puţin un profesor pe care să-l fi admirat, să-l fi respectat ca pe omul providenţial al anilor de formaţie sunt sufleteşte nişte infirmi. E tare greu să te ridici singur, să bâjbâi, să nu ai pe nimeni care să-ţi spună "Aşa e bine, băiete" şi în cuvântul căruia să crezi. Odinioară, până spre sfârşitul perioadei interbelice, era o chestiune de prestigiu să te recomanzi prin magistrul pe care l-ai avut.
Odinioară, calitatea magistrului garanta calitatea şcolirii

De fapt, se practica reciprocitatea în garanţii. Şi magistrul era interesat să fi avut discipoli merituoşi, ca să nu-i afecteze statutul. În autobiografiile lor, nu numai discipolii treceau numele magiştrilor, ci şi aceştia îşi numărau, în povestea vieţii, elevii şi studenţii realizaţi mai apoi profesional.

Absolvenţii academiilor de artă aveau şi mai multe motive decât licenţiaţii universităţilor şi ai politehnicilor să-şi citeze chiar şi pe cărţile de vizită profesorii care i-au făcut artişti. Ceea ce pare azi că era cândva doar un obicei, un simplu protocol didactic, interesa esenţa educaţiei în şcoli. Tot mai puţini sunt azi tinerii care pomenesc în cataloagele expoziţiilor personale sau în succintele biografii de reper numele profesorilor lor.

Se petrece tot o reciprocitate, dar în sens negativ: absolvenţii nu prea au motive să-şi amintească de neisprăviţii lor de îndrumători, iar profesorii-artişti, cu cât sunt mai stimabili şi mai cunoscuţi, cu atât mai rezervaţi sunt cu amintirea promoţiilor pe care le-au păstorit. E ca şi cum un contract de fidelizare, dublat cu unul de încredere şi respect, ar fi expirat, iar altul, care să dea un înţeles superior tandemului elev-profesor, încă n-a fost instituţionalizat.

Am avut curiozitatea să intru adânc în structura Saloanelor Oficiale pariziene, plecând de la preţuirea pe care o aveau în epocă, adică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, menţiunile "onorabile" şi medaliile de aur, argint şi bronz câştigate de artiştii din toată lumea la celebrele, la vremea lor, şi mult-hulitele ulterior "Saloane".

Toţi, dar absolut toţi expozanţii, din toată lumea - şi nu erau deloc puţini! - îşi menţionau, în cele două rânduri de situare geografică şi profesională, profesorii.

În ce mă priveşte, m-am resimţit întotdeauna de faptul că, la Filologie, n-am putut "să ţin aproape", cum spun unii, când vor să definească mai simplu relaţia discipol-magistru, de nici unul dintre profesorii din acei ani. Nici unul nu avea vocaţie de magistru. Iar cei mai mulţi, nici măcar vocaţia de profesori. În marile universităţi ale lumii, studenţii au dreptul să-şi aleagă profesorii. În câteva dintre acestea, profesorii cu renumele unor formatori emeriţi sunt despărţiţi de masa didactică prin taxe de calitate pe măsură.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de