x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mahalaua urii

0
Autor: Dragos Moldovan 07 Mai 2009 - 00:00

Mahalaua lui Caragiale avea o nobleţe instinctivă. Murdară, este adevărat, dar instinctivă. Ştaiful era la mare preţuire. La fel şi onoarea. Infidelitatea - pedepsită cu ghioage sau cu "vitrion".



Intrigile sexuale, marile amoruri se desfăşurau ca la curtea Ţarului Rusiei sau ca la a cea a vreunui rege al Franţei. Bastonul, jobenul, gulerul de blană, ghetrele, deşi târâte prin zoaiele uliţelor desfundate, erau la mare preţ.

Mahalaua, ca spaţiu geografic în care se desfăşoară existenţe şi se consumă destine, nu are prea multe în comun cu ura. Cu crima, da. Dar nu cu ura. Cu pasiunea sau cu instinctul elementar de a supravieţui. Crimele din mahala au mai degrabă legătură cu iubirea. Fie că este ea faţă de o persoană sau faţă de viaţă.

La fel şi astăzi. Unui sclifosit îi este frică să traverseze bulevardul care îl desparte de neoanele viu colorate şi staţiile pentru taxiuri de întunericul promiscuu al unei suburbii. Unde aurul se cântăreşte în greutatea pe care o are o anumită persoană. Unde actul Justiţiei este instantaneu. Unde iubirile şi căsnicia au preţul vieţii. E înspăimântător!

Nu principiul propriu-zis, după care se desfăşoară viaţa de obşte în mahalale. Dimpotrivă. Ai putea spune, fără a greşi prea mult, că acolo, în mahala, tot ceea ce ţine de raţiunile primare ale existenţei umane este mai aproape de adevăr. Dar e îngrozitor! Din cauza promiscuităţii. Asta-i caracteristica mahalalei dintotdeauna.

Promiscuitatea fizică. Mizeria. Veceul din fundul curţii. Noroiul. Lipsa apei. Imposibilitatea de a-ţi întreţine o igienă elementară. Kilogramele de aur care înfundă canalele de dejecţie. Şi mai e ceva: violenţa. Violenţa fizică. Pentru a-i face faţă trebuie să ai o anumită constituţie anatomică şi psihică.

În mod clar, cineva dedat la fineţurile spiritualităţii nu ar putea rezista nici măcar o săptămână în mahala. I-ar lipsi confortul fizic, cel care în lumea bună este, nu-i aşa?, motorul intelectului. Nobleţea: moştenită sau arvunită.

Nobleţea care naşte ură. Există şi o ură curată, cauterizată. Ura faţă de sine, faţă de josniciile de care eşti în stare, ura faţă de nepăsare, ura faţă de ceea ce perverteşte natura umană. O ură septică, de salon. Pe care o poţi afla mai degrabă prin suburbii.

Şi mai există mahalaua urii. Unde profesorii, ăia amărâţi, care vor şi ei să nu le mai fie copiii bătaia de joc a scării şi a clasei unde învaţă, sunt urâţi de ministrul Finanţelor. Unde lideri de sindicat îmbrăcaţi cu salariul mediu pe economie vorbesc plini de ură cu politicienii care câştigă mai mult decât ei. Unde culoarele de marmură ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se umplu de împuţiciunea negocierilor pentru interese personale, unde hârtii sunt schimbate pe sub mână şi schimbă la rândul lor destinul unora care trăiesc în mahalalele ţării.

Ura marca Traian Băsescu. Ura miniştrilor, a unuia faţă de celălalt. Ura cu care posesorii de limuzine îşi strâng mâna în faţa Palatelor Puterii. Ura cu care se întocmesc dosare în Justiţie. Ura lui Mircea Dinescu faţă de trecutul unei ţări nevinovate. Ura Monicăi Macovei, nu neapărat faţă de Rodica Stănoiu, ci faţă de tot ceea ce reprezintă timpul în care ea, Monica Macovei, a fost şi este neputincioasă.

Ura unor copii de bani gata - cine îşi mai permite să-şi însoţească echipa de fotbal favorită peste tot, să fie "un adevărat fan"? - ura tembelă a indivizilor ăstora care, cu siguranţă, sparg nu numai parbrizele autocarului echipei adverse, dar şi mii de euro prin mall-uri, ura lor împotriva unor simboluri pe care înţeleg să le lapideze pentru simplul motiv că nu le aparţin.

Tonul agresiv al emisiunilor televizate de ştiri, al articolelor de ziare, al comentariilor şi bârfelor pe internet.

Asta este mahalaua urii. Încrâncenată, scrâşnind din dinţi sub un zâmbet protocolar, ura acoperită de ţinuta decentă, colcăind prin saloane la recepţii simandicoase. Văruită de un pretins rafinament existenţial şi intelectual. Cu atât mai abjectă cu cât se pretinde un muzeu al dreptăţii.

Mahalaua geografică recuperează din noroi simboluri nobiliare. Mahalaua urii târăşte în mocirlă sentimente nobile.

Dar e bine. Între Steaua - Dinamo, profesori - Ministerul de Finanţe, Justiţie - Dreptate, e bine să-ţi aduci aminte de un dialog peste secole între doi mari matematicieni şi filozofi. Leibnitz: "trăim în cea mai bună dintre lumile posibile". Peste vreo 200 de ani Godel adăuga puncte, puncte şi afirma: "Şi aici peste tot este rău."
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de