x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mai multe voturi, mai puţină democraţie

0
Autor: Adrian Severin 26 Aug 2008 - 00:00
Camera Deputaţilor, în exercitarea unei atribuţii pe care o au toate parlamentele ţărilor democrate, a decis să nu aprobe începerea urmăririi penale împotriva a doi dintre membrii săi. Pentru această hotărîre deputaţii şi-au angajat răspunderea politică. Dacă au greşit, electoratul îi va putea sancţiona prin vot. Pînă atunci însă şi ei beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Cu alte cuvinte, intră în sarcina celor care îi acuză să facă proba relei lor credinţe.

Că decizia luată este una politică este indubitabil. Nici nu se putea cere altceva unui for eminamente politic. Oamenii politici care compun Parlamentul nu aveau cum şi nu aveau de ce aprecia dacă solicitarea procurorilor de a-i cerceta penal pe nişte demnitari este legală sau dacă nelegalităţile invocate în sarcina demnitarilor respectivi sînt reale. Ca politicieni, ei puteau şi trebuiau însă să constate dacă iniţiativa Parchetului are cumva caracter politic. În caz afirmativ, o decizie politică morală şi licită trebuia să pună capăt unei încercări de abuz politic. În acest sens, reaua credinţă a acuzatorilor putea fi determinată în funcţie de seriozitatea faptelor care făceau obiectul acuzaţiilor, precum şi de verosimilitatea lor.

Ceea ce a urmat a fost un cor de reproşuri adresate Camerei Deputaţilor pe motiv că ar fi oprit cursul justiţiei, ar fi muşamalizat corupţia şi ar fi absolvit de vinovăţie pe corupţi. Că problema vinovăţiei acuzaţilor nu s-a pus şi nu se putea pune în Parlament este dincolo de tăgadă. Totuşi, mai nimeni nu se sfieşte să îi blameze pe parlamentari pentru ceea ce, evident, nu au făcut.

În acelaşi timp, numai un acces de rătăcire colectivă poate explica de ce se crede că spiritul de dreptate este mai bine servit de procurorii numiţi politic de executiv decît de deputaţii aleşi direct de cetăţeni. Cum au ajuns românii să aibă încredere mai mare în opţiunile politice ale ministrului Justiţiei decît în propriile lor opţiuni politice exprimate în alegeri? De ce oare "cursul justiţiei" este oprit printr-o decizie politică menită a stopa devierea prin politizare a acelui curs de la rosturile lui, iar nu prin actul de politizare a justiţiei însăşi?! În realitate cel care politizează justiţia îi opreşte cursul!

Culmea este însă că absolut nimeni dintre principalii critici ai deciziei parlamentare nu afirmă că acuzele Parchetului şi dosarele prezentate de procurori – atît cît se cunosc – ar fi serioase, temeinice, consistente, convingătoare. Dimpotrivă, cu toţii cred a şti că respectivele dosare sînt o "făcătură". Prin urmare, Parlamentul este sancţionat de opinia publică în absenţa probelor vinovăţiei sale sau chiar în baza probelor de nevinovăţie. În aceeaşi logică este de presupus că dacă demnitarii acuzaţi ar ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti şi ar fi achitaţi, se va zice că şi justiţia este coruptă şi asigură impunitate răufăcătorilor. Căci oamenii au fost deja condamnaţi în percepţia publică şi instituţiilor statului nu li se mai cere decît punerea în executare a acestei condamnări. Cînd se insistă ca acuzaţii să renunţe benevol la imunitate, deşi asta înseamnă de fapt o fraudare a legii, nu se vrea ca ei să se supună judecăţii, ci execuţiei.

Alegătorii nu par mulţumiţi de faptul că deputaţii au decis conform convingerilor lor. Ei ar fi mai fericiţi dacă politicienii s-ar manifesta altfel decît cred. Acest mesaj a fost repede şi bine înţeles de politicienii pentru care numărul voturilor este mai important decît democraţia. Cîteva capete de boieri dăruite întru calmarea mulţimii nu contează. Nici renunţarea la cîteva instituţii democratice.

Imunitatea parlamentară, inamovibilitatea judecătorilor, autonomia procurorilor, protecţia opoziţiei împotriva samavolniciilor puterii şi altele asemenea au fost cuceriri unanim salutate ale revoluţiei anti-totalitare. Abuzul de aceste instituţii, dar mai ales tentaţiile egalitariste la nivelul masei şi derapajul populist la nivelul elitei politice au făcut ca democraţia să fie amputată bucată cu bucată în schimbul creşterii numărului de voturi obţinute. Parlamentarii nu mai decid cum cred, ci cum "se crede". Se vrea egalitate nu doar între cei care au cîte un vot, ci şi între cel care exprimă un vot (alegătorul) şi cel care sintetizează expresia a mii de voturi (alesul). Libertatea nu mai înseamnă ierarhie, ordine, instituţionalizare, răspundere, participare, control, ci legea junglei. Egalitarismul juridic protejează inegalitatea economică. Poporul nu mai judecă pornind de la raportul conducătorilor, ci de la minciunile agenţilor de comunicare. Spre a-i satisface pe cei ce nu înţeleg instituţionalizarea libertăţii şi civilizarea inegalităţii, politicieni fără convingeri promit întoarcerea la egalitarism şi la democraţia populară. Cine crede însă că poate da democraţia pe voturi va culege dictatură! Or, mai bine în opoziţie decît în dictatură!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de