x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marea aliniere

0
Autor: Tudor Octavian 15 Mai 2008 - 00:00

Într-un bistro foarte frecventat din Paris lucra cu ani în urmă un tunisian cam nebun. Că avea un fix sau că o făcea pe ţicnitul, ştiind că asta aducea clienţi şi înzestra localul cu o legendă, nu mai conta. Fapt era că i se dusese vorba şi că amicul care m-a invitat la o bere m-a prevenit: o s-o bem la tunisianul nebun.



Într-un bistro foarte frecventat din Paris lucra cu ani în urmă un tunisian cam nebun. Că avea un fix sau că o făcea pe ţicnitul, ştiind că asta aducea clienţi şi înzestra localul cu o legendă, nu mai conta. Fapt era că i se dusese vorba şi că amicul care m-a invitat la o bere m-a prevenit: o s-o bem la tunisianul nebun.

Omul servea pe terasă şi veghea ca mesele să fie tot timpul aliniate. Cînd stricai alinierea, aşezîndu-te relaxat la una din mesele lui sau părăsind în grabă bistroul, făcea urît. Striga în urma ta în dialect, te ameninţa cu mîna ridicată şi o realinia demonstrativ, prevenindu-i pe cei din jur să nu se joace cu răbdarea sa. Nu numai mesele le alinia tunisianul, ci şi paharele. Te pîndea şi dacă observa că împingi paharul într-o parte ţi-l potrivea imediat, faţă-n faţă cu al partenerului. Cînd nu zbiera la clienţi, trecea suveran printre mese şi, unde i se părea lui că era ceva în neregulă, se lăsa în genunchi şi verifica toate alinierile. Chiar şi pe clienţi îi muta, cu scaun cu tot, ca să alcătuiască şiruri drepte. Datorită faimei de care se bucura nebunul, mulţi veneau doar ca să participe la spectacol. Să se distreze pe seama canadienilor şi a yankeilor care, de regulă, suportau contrariaţi, dar disciplinat, corecţiile chelnerului. E în firea americanilor să nu-şi poată imagina şi reversul unei situaţii. Se uitau gravi şi complexaţi unii la alţii, în vreme ce tunisianul le alinia farfuriile şi îi învăţa ca pe copiii de grădiniţă să nu mute din mijlocul mesei sarea şi piperul.

La unii, care pricepeau mai greu ce li se cerea, ţipa. Îi scutura de umeri, să se ştie că în localul lui lucrurile ţineau de o ordine perfectă în absolut. Unor nordici burtoşi şi obtuzi le-a aliniat şi picioarele. S-a băgat sub masa lor şi le-a strigat: Aşa să vi le ţineţi, că de nu vă dau afară de nu vă vedeţi! Francezul care mă invitase împingea din cînd în cînd masa cu pîntecul. Cît să se sesizeze tunisianul. Şi tot el o aducea la loc, făcîndu-i acestuia semn că totul era sub control, că n-o făcea înadins. Altfel, berea era bună, atmosfera nu se deosebea de aceea din locantele din preajmă şi lumea îi lăsa nebunului
un bacşiş mai mare, pe care-l primea indiferent, cu ochii pe clienţii rămaşi la mese. Faţa îi rămînea gravă, ca o mască, dar ochii i se închideau şi i se deschideau brusc, ca şi cum voia să-i surprindă asupra faptei pe cei are stricau alinierea.

Cînd am revenit în berărie şi n-am mai dat de omul acela cu ideea lui fixă, berea a avut un alt gust. Mă prefăcusem amuzat ca toată lumea, mă aliniasem distracţiei generale, la o aliniere clinică, veneam împreună cu poporul cu altă aliniere veselă, dar în sinea mea mă simţeam mai aproape de tunisianul nebun decît de cei care se distrau pe seama lui. În fond, eu, care scriu zilnic cîte un articol sau o povestire de şaptesprezece ani neîntrerupt, fără concedii, fără pauze, nu-s clădit din acelaşi aluat ca şi el? Mi-am creat propria-mi aliniere, de care mă ţin şi o tenacitate de care nu mă credeam în stare. Cîţi n-or fi rîzînd pe la spate de nebunia mea, după ce în faţă mă laudă?
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de