Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
MIZE ŞI CRIZE ROMÂNEŞTI
Formidabila desfăşurare de voinţă şi determinare cu care aliaţii nord-atlantici au sosit la Summit-ul NATO de la Bucureşti s-a molipsit în numai trei zile de la specificul românesc al aerului de Dâmboviţa: dezacorduri majore în desenarea perspectivelor Alianţei, orgolii naţionale accentuate, repoziţionări oportuniste la masa negocierilor. Am traversat un summit greu, în care consensualitatea a rămas un deziderat intangibil, când apetitul pentru negocieri în format multilateral a fost inhibat permanent de raţiuni pragmatice spre formatul bilateral, mai cinic, dar mult mai eficient.
Formidabila desfăşurare de voinţă şi determinare cu care aliaţii nord-atlantici au sosit la Summit-ul NATO de la Bucureşti s-a molipsit în numai trei zile de la specificul românesc al aerului de Dâmboviţa: dezacorduri majore în desenarea perspectivelor Alianţei, orgolii naţionale accentuate, repoziţionări oportuniste la masa negocierilor. Am traversat un summit greu, în care consensualitatea a rămas un deziderat intangibil, când apetitul pentru negocieri în format multilateral a fost inhibat permanent de raţiuni pragmatice spre formatul bilateral, mai cinic, dar mult mai eficient.
MIZE ŞI CRIZE ROMÂNEŞTI
Formidabila desfăşurare de voinţă şi determinare cu care aliaţii nord-atlantici au sosit la Summit-ul NATO de la Bucureşti s-a molipsit în numai trei zile de la specificul românesc al aerului de Dâmboviţa: dezacorduri majore în desenarea perspectivelor Alianţei, orgolii naţionale accentuate, repoziţionări oportuniste la masa negocierilor. Am traversat un summit greu, în care consensualitatea a rămas un deziderat intangibil, când apetitul pentru negocieri în format multilateral a fost inhibat permanent de raţiuni pragmatice spre formatul bilateral, mai cinic, dar mult mai eficient.
Din cele trei ţări invitate oficial să adere la NATO, Albania, Croaţia şi Macedonia, cea din urmă se întoarce acasă cu mânie. Ucraina şi Georgia nu vor primi invitaţia pentru Membership Action Plan (MAP), iniţiativă căreia i s-a opus ferm atât Franţa, cât şi Germania. În schimb, cele 26 de membre sunt de acord cu sistemul antirachetă european, fără însă să se facă o referire în documentul final al summit-ului la bugetarea acestei megainiţiative, cât priveşte obţinerea celor 36 de miliarde de euro necesare construirii zidului cibernetic împotriva potenţialelor misile iraniene. S-au deschis aşadar două noi capitole cruciale pentru NATO: o nouă perspectivă pentru Balcanii de Vest, prin invitarea Albaniei şi Croaţiei să se alăture Alianţei Nord-Atlantice, şi lansarea unanimă a planului de instalare a sistemului balistic antirachetă, menit să protejeze Europa Unită, în special la fruntariile ei sud-estice.
În acest copleşitor context, unde se situează România?România s-a pregătit pentru
Summit-ul NATO cu un mare, definitiv şi exclusiv plan A. Copy-paste made in Pentagon. Planul B nu a existat şi nu există. Planul A româno-american a insistat – prin vocea neabătut fermă a preşedintelui României – că Rusia trebuie să iasă din logica războiului rece, că trebuie să soarbă lacul rusesc pe care l-a întins deasupra Mării Negre şi că mai trebuie să accepte o nouă dogmă: cum că ameninţările secolului al XXI-lea nu mai seamănă deloc cu cele din timpul războiului rece. Declaraţii oţărâte, poziţii ţanţoşe cu personalitate naţională accentuată care au aruncat România, alături de Statele Unite, în colţul minoritar al celor care cred în Dumnezeul lor, dar care – în drumul până la el – sunt mâncaţi de sfinţi.
Viitorul Alianţei Nord-Atlantice a trecut la Bucureşti prin conductele de gaz ruseşti. Prin instalaţiile de aerisire ale Casei Poporului, mirosul de gaz metan a produs un switch decizional major al impozanţilor decidenţi europeni (Franţa şi Germania), cei marcaţi profund de putinismul geostrategic pragmatic, de ev nou.
Poziţia României a fost, la Summit-ul NATO una eroică la nivel strategic. Lumea largă a văzut. Dar, puţin câte puţin, Marea Neagră îngheaţă lângă noi. Peste ea, lacul rusesc oferă actorilor globali valuri mari, generoase. Un surfing de zile mari, cât Crucişătorul Potemkin.
Formidabila desfăşurare de voinţă şi determinare cu care aliaţii nord-atlantici au sosit la Summit-ul NATO de la Bucureşti s-a molipsit în numai trei zile de la specificul românesc al aerului de Dâmboviţa: dezacorduri majore în desenarea perspectivelor Alianţei, orgolii naţionale accentuate, repoziţionări oportuniste la masa negocierilor. Am traversat un summit greu, în care consensualitatea a rămas un deziderat intangibil, când apetitul pentru negocieri în format multilateral a fost inhibat permanent de raţiuni pragmatice spre formatul bilateral, mai cinic, dar mult mai eficient.
Din cele trei ţări invitate oficial să adere la NATO, Albania, Croaţia şi Macedonia, cea din urmă se întoarce acasă cu mânie. Ucraina şi Georgia nu vor primi invitaţia pentru Membership Action Plan (MAP), iniţiativă căreia i s-a opus ferm atât Franţa, cât şi Germania. În schimb, cele 26 de membre sunt de acord cu sistemul antirachetă european, fără însă să se facă o referire în documentul final al summit-ului la bugetarea acestei megainiţiative, cât priveşte obţinerea celor 36 de miliarde de euro necesare construirii zidului cibernetic împotriva potenţialelor misile iraniene. S-au deschis aşadar două noi capitole cruciale pentru NATO: o nouă perspectivă pentru Balcanii de Vest, prin invitarea Albaniei şi Croaţiei să se alăture Alianţei Nord-Atlantice, şi lansarea unanimă a planului de instalare a sistemului balistic antirachetă, menit să protejeze Europa Unită, în special la fruntariile ei sud-estice.
În acest copleşitor context, unde se situează România?România s-a pregătit pentru
Summit-ul NATO cu un mare, definitiv şi exclusiv plan A. Copy-paste made in Pentagon. Planul B nu a existat şi nu există. Planul A româno-american a insistat – prin vocea neabătut fermă a preşedintelui României – că Rusia trebuie să iasă din logica războiului rece, că trebuie să soarbă lacul rusesc pe care l-a întins deasupra Mării Negre şi că mai trebuie să accepte o nouă dogmă: cum că ameninţările secolului al XXI-lea nu mai seamănă deloc cu cele din timpul războiului rece. Declaraţii oţărâte, poziţii ţanţoşe cu personalitate naţională accentuată care au aruncat România, alături de Statele Unite, în colţul minoritar al celor care cred în Dumnezeul lor, dar care – în drumul până la el – sunt mâncaţi de sfinţi.
Viitorul Alianţei Nord-Atlantice a trecut la Bucureşti prin conductele de gaz ruseşti. Prin instalaţiile de aerisire ale Casei Poporului, mirosul de gaz metan a produs un switch decizional major al impozanţilor decidenţi europeni (Franţa şi Germania), cei marcaţi profund de putinismul geostrategic pragmatic, de ev nou.
Poziţia României a fost, la Summit-ul NATO una eroică la nivel strategic. Lumea largă a văzut. Dar, puţin câte puţin, Marea Neagră îngheaţă lângă noi. Peste ea, lacul rusesc oferă actorilor globali valuri mari, generoase. Un surfing de zile mari, cât Crucişătorul Potemkin.
