x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marea oboseală

0
Autor: Dragos Moldovan 18 Sep 2009 - 00:00
Deputat în Parlamentul României, miercuri, 16 septembrie 2009, în direct la postul de televiziune Antena 3, din "ministudioul" amenajat în faţa sălii de şedinţă, declaraţie: "Face rău tutu­ror, inclusiv ţării". O anume sfiiciune şi certitudinea că asemenea acestuia sunt mulţi alţii în toate partidele mă determină să nu îi fac public numele. În momentul în care am auzit respectiva afirmaţie, amintirea m-a făcut să retrăiesc momentele terifiante din liceu, în orele de clasă în care eram cel mai prost la o anumită materie. De exemplu, profesorul adresa o întrebare "tuturor" celor prezenţi şi mi se adresa după aceea şi mie personal: "Asta te priveşte inclusiv pe tine, Moldovan!". În faţa unei astfel de exclamaţii nu mă simţeam neapărat exclus, deşi un oarecare sentiment în privinţa asta mă rodea, însă termenul "inclusiv" mă făcea mai degrabă ca, dimpotrivă, să mă simt ruşinat în faţa "tuturor", ca făcând totuşi parte din gaşcă, dar dezonorând-o.

Carevasăzică, parlamentar al României, în deplinătatea exercitării funcţiei sale, declară: "Face rău tuturor, inclusiv ţării". Mirobolant! Superbissim!! Straşnic, ce mai încoace şi încolo. Vorbă de vorbă, nene, spusă pe şleau, adevărul verde-n faţă. Păi aşa şi este! Suntem noi toţi, adică gaşca, rudele, prietenii, apropiaţii şi restul, ţara. Ca pe stadion. Suntem toţi microbişti? Suntem. Da, dar huiduielile noastre, deşi identice cu ale voastre, au totuşi altă raţiune subtilă, care le diferenţiază în mod profund, pentru că ţintesc înspre un cu totul alt scop. "Inclusiv" stelistul este în faţa unui dinamovist fan al unei echipe de fotbal, microbist în cel mai generos înţeles al cuvântului, da' pardon. Huiduim în aceeaşi limbă, însă idealurile finale ne despart.

Nu sunt adeptul huiduielilor, pentru că de fapt aici voiam să ajung. Indife­rent unde s-ar manifesta, ele denotă o stare de spirit primitivă. Fie că au loc lângă terenul unui meci de fotbal, în aula Parlamentului sau în cea a Ateneului.  

S-a huiduit la Festivalul George Enescu atunci când Paleologu cel Mic a citit nu-ştiu-ce mesaj al preşedintelui României, Traian Băsescu. S-a huiduit la Ţebea când a fost comemorat Avram Iancu. Nu e bine. "Inclusiv" politicienii fac parte din ţara asta, sunt, cum ar spune cineva, o moleculă din fiinţa naţională. "Inclusiv" în limbajul non-verbal înseamnă huiduială, îmbrânceală, arătat cu degetul. "Şi tu", "şi ei", "şi ţării" reprezintă altceva. Blândeţe. Răbdare. Un ceva mare venind înspre tine ca să te acopere, ca să te integreze unui sistem de valori. Nu invers, cum e în cazul lui "inclusiv", o smuceală brutală către un univers necunoscut. "Inclusiv" reprezintă oprobriul exprimat în mod animalic la adresa unei entităţi neasimilate cu totul unui sistem. Huiduială, cum ar veni. "Şi tu" are sonoritatea unor aplauze.

Eu, dacă aş fi organizatorul unor galerii, aş adopta ca tehnică împotriva adversarului aplauzele. De exemplu, în cazul lui Paleologu cel Mic. Aş fi făcut în aşa fel, aş fi încercat să determin întreaga asistenţă să aplaude necontenit pe întreg parcursul zicerii sale astfel încât să nu se mai audă nimic din ceea ce spune. La fel, să zicem, cu discursurile lui Traian Băsescu în Parlament. Nu atitudinea ostentativă este soluţia, nu aroganţa şi cu atât mai puţin huiduielile. Nu. Aplauze frene­tice, necontenite, strigăte de admiraţie lansate alternativ, "acum strig eu până nu mai pot, de acum încolo strigă tu".  La Ţebea, fiecărui lider politic urcat la microfon trebuia să i se urle isteric numele, invocându-i-se funcţia de preşedinte al României. Dar în aşa fel încât să nu se poată auzi nimic din ceea ce spune. Gestului lor de "gata", făcut cu mâna ridicată deasupra capului, ar trebui să li se răspundă cu aplauze şi mai cadenţate.

Dar poate că tot ceea ce spun eu este numai semnul unei mari oboseli. Sau al lenii care l-a cuprins pe un om atunci când şi-a epuizat toate căile de acţiune şi lasă totul la latitudinea bunăvoinţei. Poate că huiduiala este, dimpotrivă, semnul vivacităţii, al încă unei speranţe. "Inclusiv" poate fi expresia unui optimism, chiar dacă cinic. Şi poate că "şi tu", "şi ţara" sunt expresia unei resemnări, chiar dacă ea este blândă şi reverenţioasă, asemenea aplauzelor.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de