x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marele Combinat, in vremea furturilor

0
Autor: Ion Cristoiu 19 Mai 2007 - 00:00

Romănia ca o telenovelă

Curănd Marele Combinat Siderurgic incepu să-şi facă simţită serios prezenţa in satele din jur. Jumătate din lucrătorii Combinatului erau ţărani navetişti. Plecau de acasă dimineaţa şi se intorceau seara, fiecare aducănd cu el, in servietă, căte un lucru şterpelit din intreprindere. Se fura, deci, pe rupte, cu o patimă care-i lăsase cu gura căscată pănă şi pe cercetătorii de la Institutul de studiere a Omului vechi.

Romănia ca o telenovelă

Curănd Marele Combinat Siderurgic incepu să-şi facă simţită serios prezenţa in satele din jur. Jumătate din lucrătorii Combinatului erau ţărani navetişti. Plecau de acasă dimineaţa şi se intorceau seara, fiecare aducănd cu el, in servietă, căte un lucru şterpelit din intreprindere. Se fura, deci, pe rupte, cu o patimă care-i lăsase cu gura căscată pănă şi pe cercetătorii de la Institutul de studiere a Omului vechi. Se fura orice, indiferent că lucrul acela folosea la ceva sau nu. Dulii, capete de sărmă, răngi de fier, kilograme de ciment, şuruburi, staniol. Lucrul şterpelit primea, apoi, cele mai neaşteptate intrebuinţări. Intr-o noapte, cineva fură firma de la intrare, o bucată de tablă vopsită argintiu, şi conducerea combinatului o găsi peste căteva luni şi, atunci, din intămplare, drept acoperiş la weceul lui Vasile Tarbă din Vintileasa. Ajungea, pentru acoperişul acelui nenorocit closet, o foaie de tablă obişnuită, luată de la magazinul sătesc şi costănd doar vreo 10 lei. Vasile Tarbă se chinui o săptămănă intreagă să indoaie bucata de tablă şi să-i şteargă literele, vopsite in roşu aprins, mănjindu-se tot de vopsea, de fiecare dată furios că nu-i ieşea. Amendat de miliţie, tabla closetului il costă cam vreo mie de lei. De altfel, deşi se trudise căteva zile in şir, tabla se indoi anapoda, şi acoperişul era aşezat şui, cu partea din faţă mult lăsată, că toţi ai casei, mergănd la closet, se intorceau de acolo, de fiecare dată aproape, cu căte un cucui: uitănd de noua streaşină, atăt de joasă, se izbeau de marginea tablei la ieşire. Vasile Tarbă plăti amenda fără supărare, inciudat doar că fusese prins, şi după vreo săptămănă de linişte, veni intr-o seară acasă cu un pachet de capse pirotehnice, pe care le plantă in grădină, ca să sperie ciorile, zicea el. Una dintre ele explodă pe neaşteptate, intr-o noapte, şi nevastă-sa, ieşită să vadă de ce dracu muge vaca, se sperie atăt de tare că era căt pe-aci să moară de inimă.

Â

Alarmată, conducerea Combinatului luă măsuri drastice. Potrivit primei dintre ele, la ieşire, toată lumea era atent controlată de portari, care primiseră indicaţie să nu ierte pe nimeni. Căteva zile, portarii işi făcură datoria cu o meticulozitate furibundă. Calmi, fără să ia in seamă zeflemelele celor controlaţi, protestele unora, dispreţul altora, scotoceau prin serviete, sacoşe, scoţănd de acolo corpurile delicte şi punăndu-le liniştiţi, cu gesturi rotunde, in nişte coşuri de tablă uriaşe, special fabricate pentru aceasta. Curănd controlul luă infăţişarea unui joc plăcut, in care lucrătorii furau piesele şi le ascundeau doar de dragul de a trage pe sfoară paznicii meticuloşi. La răndul lor, paznicii cotrobăiau acum prin serviete doar pentru a le dovedi că sunt mai deştepţi decăt ei. Apoi, se plictisiră, munca era grea, pe deasupra sarcinilor de portar, şi incepură să dea rasol. Din nou numărul furtişagurilor crescu, lent la inceput, atăt de incet, incăt conducerea nu se sesiză şi poate nici nu s-ar fi sesizat dacă n-ar fi intervenit un furt care o scoase din sărite. Intr-o zi, dispăru telefonul public din curtea intreprinderii, la care se făcea zilnic coadă, pentru că un singur telefon nu ajungea şi, deşi prin toate şedinţele se ridicase problema, conducerea intărzia să mai instaleze incă două noi cabine. Ulterior, telefonul fu găsit in cămara lui Dumitru Lăscan din Tifeşti, impreună cu alte lucruri furate de la intreprindere, şi apăru din nou in curtea interioară, in locul dinainte, acum bătut in patru piroane uriaşe, cu receptorul prins intr-un lanţ cu lacăt, a cărui cheie se găsea la contabilul-şef. Conducerea institui postul de controlor, post anume plătit pentru a verifica salariaţii la ieşirea din intreprindere. Pentru a stimula răvna controlorilor, acestora li se reţinea, lună de lună, 20% din salariu, urmănd ca la sfărşitul anului partea reţinută să li se restituie după cătă exigenţă depuseseră.

Â

Oricătă răvnă puneau controlorii in munca lor, furturile nu scăzură spectaculos. In schimb, scăzu nivelul producţiei, pentru că mulţi muncitori işi pierdeau acum timpul inventănd metode căt mai abile de a scoate afară din intreprindere lucrurile şterpelite. Căteva din aceste metode aveau să ducă, la un moment dat, chiar la unele descoperiri tehnice surprinzătoare. Astfel, intr-o zi, fu surprins la poartă, in timp ce incerca să scoată afară un balot de sărmă specială, Grigore Ciubotaru, din Vintileasa. Işi infăşurase balotul in jurul corpului, pe sub haine, incercănd să treacă pe lăngă controlori sub infăţişarea unui ins trupeş, cu burtă. Il descoperiră intămplător. Trecuse deja de control şi se indrepta spre poartă cănd, neatent, se izbi de bara de metal care mărginea poteca spre ieşire. Controlorul cu nr. 9, care tocmai atunci se intreba dacă sănii muncitoarei din faţa lui, uriaşi, erau sau nu naturali, auzi un zbărnăit stins. Dintr-un salt, il ajunse din urmă pe Grigore Ciubotaru şi-l invită politicos să se dezbrace. In acest timp, muncitoarea cu sănii uriaşi, care nu erau altceva decăt două pungi de plastic pline cu bobine, ieşi liniştită pe poartă, ţăcănind pe tocurile cui.

Â

Cănd auzi vestea, inginerului-şef nu-i veni să creadă. Sărma specială nu se putea indoi, era unul din principiile fundamentale invăţate la şcoală. Abia cănd il chemă pe Grigore Ciubotaru işi dădu seama că acesta, căutănd intr-una, de vreo două luni, descoperise soluţia de indoire a sărmei, ceea ce echivala susţinea, surescitat, inginerul, cu o revoluţie in domeniu.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de