x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marfă nemţească

0
Autor: Tudor Octavian 21 Sep 2011 - 21:00

In cele doua saptamani pe care le-am petrecut intr-un targ nem­tesc am avut tot timpul sentimentul ca stric ceva, chiar si cand stateam nemiscat intr-un scaun. Nu era vorba de perfectiunea unui loc, ci de un gen de ordine urbana acu­za­ta, care nu ingaduia pauze ori aban­do­nuri. Totul, de la pros­pe­timea fasiei de asfalt negru, care traversa asezarea, la rosul de opereta al aco­perisurilor, de la jerbele de flori, ce coborau pe fatade la per­de­lu­tele albe din ferestre parea pre­ga­tit pentru un moment festiv, to­tul arata ca in cartolinele acelea de pe vremuri cu universuri pro­vin­ci­ale de vis.

Lasand la o parte faptul ca, du­pa forfota din zori, cand func­ti­o­na­rii plecau la slujba in marele oras din apropiere, si pana la re­ve­nirea acestora, strazile erau pustii, nici magazinul general, desi des­chis, nu era mai prietenos. Era ca si cum localnicii se pusesera la am­bi­tie cu timpul. Ce eroda si con­su­ma timpul din viata si din in­fa­ti­sa­rea lucrurilor reparau si recuperau pe loc oamenii. Si reuseau sa fie in permanenta cu un pas ina­in­tea timpului. Au fost de ajuns ca­teva zile, ca sa ma simt nu doar inop­ortun, desi veneam la invitatia oficialitatilor si nu ieseam un mi­nut din protocoalele ce-mi fuse­se­ra comunicate, ci de-a dreptul corp strain. Biologic, nu con­sim­te­am cu mediul si cu rigorile insti­tu­­tionalizate de gospodarii lui. Ori­cat mi-as fi dat silinta sa las pro­sopul din baie in exact aceeasi po­zitie in care-l gaseam dupa ce ma spalam pe maini, cineva venea dupa mine si-i corecta orizontalele si verticalele. Oricat de atent as fi fost cu treburile din casa in care eram gazduit, eram mereu in gre­sea­la. Cineva venea intotdeauna dupa mine si corecta ce greseam, dar intr-un chip atat de autohton, in­cat nu-mi dadeam seama ce fa­cu­sem gresit altfel decat se cuvenea. Exista un prag, de la binele ro­ma­nesc, la mai binele german, pe care nu numai ca nu-l treceam, dar era inutil sa-l constientizez, pen­tru ca oricum nu aveam nici o sansa sa-l trec. Starea pe care o tra­iam era una de isterie controlata. Imi spuneam: se scurge o zi si in­ca o zi, si inca o zi si ma intorc la ai mei. Cu un plus de prudenta fa­ta de alte lumi, cu un spor de in­te­le­ge­re pentru lumea mea ro­ma­neas­ca.

Un roman, care a obtinut o sluj­ba bine platita la o banca din Vancouver, n-a rezistat la cu­ra­te­nia de spital super din oras si din bi­rou, la slujba, decat doi ani, dupa care s-a intors in cartierul chi­ne­zesc din Toronto, unde locuise o vre­me si unde mai gaseai gunoaie lan­ga trotuar, iar camasa o puteai purta si doua zile, fara sa ti se atra­ga atentia ca in contract scrie sa o schimbi zilnic.

Uneori, mai binele – cum spun si medicii – e dusmanul binelui.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de