Marginalii fac spectacol în jurul naţionalei

Fofezele senzationalului blenoragic au dat in clocot. La conferinta de pre­sa organizata cu doua zile inaintea me­ciului cu Belarus fusese anuntata pre­zenta lui Mutu. A lui Adrian Mutu. Adi­ca a aluia cu drogul, cu sibutrami­na, cu Andreseanca, cu Popeasca si cu alte colege, cu ospatari batuti, cu de­zertari de la nationala si o gramada de paranghelii de aleasa abordare me­diatica.

Cloaca microfonica inota in belsugul salivar creat de perspectiva unui asa festin cancanistic. Dar a ramas cu lichidu-n gura. Fiindca, in urma unei manevre abile, Adrian Mutu a ramas in linistea sa cantonala. Iar la conferinta de presa au aparut Cos­min Moti si Srdjan Luchin, doi di­na­movisti normali, fotbalisti de na­t­i­o­nala si nicidecum niscai teribili scu­fundatori prin zoaiele monde­nistice.

Jurnalistii prezenti la respectiva conferinta de presa au reactionat dupa posibilitati la modificarea distributiei. Cei cu mintea la purtator s-au repliat fara probleme si au ghidonat intrebarile in functie de schimba­rea partenerilor de dialog. Pi­ti­poan­cele si pitiponcii microfonari au ra­mas, cum era de asteptat, insurubati in ideile lor fixe, emanand intrebari de o rafinata ineptie si in nici un caz le­­gate de fotbal. Noroc cu Moti si Luchin. Cei doi, abili si surprinzator de asezat, au executat eschive de toa­ta lauda. Au lasat in plutire idiotenia jur­­nalistica si au ghidonat raspunsu­rile catre treaba cuminte la care ii an­ga­ja prezenta lor la locul cu pricina. Ceea ce inseamna ca fotbalul nu a ajuns, asa cum am mai afirmat cateodata, atat de jos incat sa egaleze ni­ve­lul presei care ii da tarcoale. Meciul fot­­balisti – jurnalisti s-a incheiat cu un scor categoric in favoarea cram­po­natilor, dand o mare lovitura pariorilor naivi care au mizat pe invers.

Fotbalul nu se imprumuta fraudulos din calcatura stramba a trebalailor din presa. Nici n-are nevoie de un asa imprumut. Isi rezolva necesitatea de ridicol pe cont propriu. Astfel, ne­ghio­bi­ile care raman categoric in pro­pri­etatea fotbalului rezulta din meciu­ri­le care ii antreneaza exclusiv pe fap­ta­sii acestei meserii. Mircea Lucescu s-a simtit ca acasa in ultimele zile si s-a rasfatat in declaratii de mare sim­tire. Unele dintre acestea legate tot de echipa nationala. Care era una atunci cand era ghidonata de fiul Razvan si care devenise un oarece sub co­man­da lui Victor Piturca. Mai pe la in­ce­putul sejurului in Romania, Il Luce se detasa stelar de corvoada pa­man­teana si la zi a tricolorilor. Atunci declara el, cu senioriala detasare, la televizor si prin viu grai, ca nu mai este interesat de echipa reprezentativa a Romaniei.

Ca si-a asumat oa­re­ce framantari legate de soarta na­tionalei doar atunci cand aceasta a fost condusa de fiul sau, Razvan Lu­­cescu. Sinceritatea lui Mircea Lu­cescu este de apreciat. Dar o asa sinceritate nu da bine in afisarea publica. Adevar de care, probabil, Mircea Lucescu si-a dat seama abia dupa ce zburase porumbelul. O revenire, chiar si cu cheltuiala de orgoliu, era evi­dent necesara. Dar nici in revenire Mir­cea Lucescu nu si-a revenit. De­oa­re­ce el nu si-a asumat eroarea. A acuzat, intr-un interviu pus la dispo­zitie de prietenul Ioanitoaia, tot jur­na­listii. Pretinzand ca acestia i-ar fi rastalmacit spusele. Or, la televizi­u­ne o asemenea practica este imposibila. Acolo vezi si asculti. Nu citesti o rescriere.

Echipa nationala isi disputa ultimele meciuri ale preliminariilor in linistea creata de ratarea sanselor de calificare. Ultima convocare din aceasta campanie are totusi un merit. Afiseaza conjunctural, iata, netrebnicia care ne caracterizeaza.