x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Maria din Nazaret, o esenţă a României?

0
Autor: Petru Popescu 05 Iun 2010 - 00:00
Maria din Nazaret, o esenţă a României?


5745-122538-petrupopescufotodealexrotaru.jpgRomânia, prin forma numelui, feminin, sugerează ceva feminin. În multe limbi occidentale, o naţie e identificată feminin: mère patrie, patria madre. Excepţie în Germania: Vaterland. Oricum, genul feminin al numelui se potriveşte cu relaţia viscerală dintre un loc de baştină şi oamenii născuţi acolo, fie femei, fie bărbaţi. Locul de naştere e simţit ca matern. Ţara e mama din care ne-am născut. În fapt, un teritoriu geografic/ geologic nu are nimic feminin per se. Câmpurile, suişurile, munţii, copacii, anotimpurile, animalele, ciclurile de astre - ce au ele cu feminitatea? (am ales dinadins substantive, toate masculine ori neutre). De ce-ar fi patria, în forma gramaticală, ca şi în fondul emotiv, feminină? Şi totuşi, aşa e: ţara de baştină, obârşia, sursa, originea, sunt feminine. În limbile Romei, femininul e mai plin de emoţie, mai profund, şi mai ataşant decât masculinul. În româneşte, femininul abundă la numirea categoriilor ontologice esenţiale: viaţă, moarte, patrie, femeie, iubire etc.

În limbile germanice şi scandinave, femininul e şi el prezent, dar nu covârşitor. În engleză, femininul şi masculinul sunt neevidente prin forma cuvântului. Man nu are formă masculină, ori feminină. Woman e man (Wo+man), o rădacină cu un prefix adăugat care indică feminitatea. În engleză, genul morfologic al majorităţii substantivelor "vii" e neutru. În stilul poetic al englezei, moartea e masculină: "The Grim Reaper", "Mister Death".

În limba engleză, patria, iubirea, viaţa, nu au gen specific. În limba Română au.

Poate asociaţia despre feminitate vi se pare forţată. Dar mie mi se pare o trăsătură a culturii şi limbii cu ramificaţii adânci în psihic. Nu vă speriaţi, nu argumentez  "feminismul" românilor, ca fiinţe fizice, ori ca naţie în istorie. De fapt, abundenţa femininului în expresie lingvistică şi în simbolurile psiho-culturale argumentează exact contrariul: "masculinismul." Bărbaţii sunt cei preocupaţi de femei, şi deci de feminin. În practică, românii sunt de un virilism şi o de bărbătoşenie extreme, dar etern atenţi şi alerţi la expresiile femininului ( întâi şi întâi fireşte, ca femei în carne şi oase!).

Tocmai de aceea, demonstraţia mi se pare corectă: cei ce sunt sensibili la fondul feminist, şi interesaţi de el, sunt bărbaţii. Românii nu sunt de loc efeminaţi. Vai, nici măcar cât să aibă un rafinament de viaţă curentă un pic, un piculeţ mai de damă, de cuconiţă, de... femeie într-un cuvânt. Românii rar au timp ori atenţie pentru feminitatea întruchipată în stil si gust. Păcat. Dar asta nu  înseamnă că nu-i interesează feminitatea.

Am încercat în ultimul meu eseu să afirm cât de adânc feminină, şi deci de prezentă în psihic, e imaginea Mariei din Nazaret pentru noi - pentru cultura vestică în general, pentru români în particular. Maria, o femeie pe care nu o ştim decât din câteva fragmente biblice, e un punct cardinal al conştiinţei globale, deci şi româneşti. Chiar dacă populaţia în general nu ştie de certurile sinodale devotate Mariei şi statului ei teologic  (E Maria Theotokos -- ori e doar Christokos? e intercesoare către Isus, ori e "aproape egală" lui? E Maria implicit cuprinsă în trinitate (deşi nicăieri explicit inclusă în ea?) Ridicarea Mariei la cer îi dă un halo aproape la fel de luminos ca al fiului. Populaţia nu se preocupă de mariologie, oficială ori laică. Dar prezenţa Mariei în oamenii cu gândurile cele mai catehistic analfabete e de netăgăduit.
Maria trăieşte în noi.

Şi avem nevoie să trăiască în noi.

Se spune des ca România e o naţie creştină, se spune asta chiar dând cu pumnul în masă (ne-necesar, după mine). Vreau să propun un nou fel de înţelegere al acestui creştinism fundamental. Vreau să atrag atenţia asupra efectului de "icoană vie" pe care fata din Nazaret, prin exemplaritatea ei, îl exercită asupra noastră, şi nu pot s-o fac decât folosind o operă literară. Am lucrat la partea de documentare a Fetei din Nazaret cincisprezece ani (asta nu e surprinzător pentru mine, toate cărţile mi le-am pregătit şi scris în minte cu ani înainte; "Prins", de pildă, l-am început îndată după pierderea fratelui meu geamăn, deci cu 12 ani înainte de apariţia primei ediţii).

Maria, prin paradoxul vieţii ei, inclusiv paradoxul romantic şi sexual, îmi evocă acea parte a României făcută din puritate şi responsabilitate în mijlocul unei istorii debordând de exces, de violenţă, de griji, de război, de ocupaţii străine, de confuzii la nivel de generaţii întregi, de vise nerealiste şi de speranţe neîmplinite - cadrul istoric al Romei şi al coloniilor ei sub Octavian, e el asemănător cu ziua de azi? Da, e asemănător ca două picături de apă. Dar sunt încă oameni, destui, care în mijlocul oricărei catastrofe nu-şi pierd capul, nu-şi pierd idealismul, nici independenţa de gândire, nici puritatea internă. Sunt oameni şi în România de azi care continuă să trăiască decent, chiar dacă greu şi chiar umilitor sub aspect fizic. Sunt oameni stimabili care rămân stimabili. Sunt oameni care fac pace cu ei şi cu trecutul, se iartă pe ei şi pe ceilalţi, îşi curăţă memoria şi sufletul de mărăciniş şi de gunoi, şi de planuri de revanşă care nu se pot îndeplini niciodată la timp.

Ce le rămâne/ Le rămâne un spaţiu interior în care se pot regenera, şi se pot bucura de viaţă.

Acea specie de oameni, din care sper că şi eu fac parte, vreau s-o accesez, s-o satisfac, şi s-o emoţionez cu "Fata din Nazaret". Dându-le un personaj de citit, de cunoscut şi de iubit cum n-am mai scris niciodată.

Un personaj atât de paradoxal, în mod romantic şi altfel, încât fără el viaţa noastră emotivă e incompletă.

Despre paradoxul romantic al Mariei, şi cum l-am absorbit şi valorificat din viaţa românească, cea vulgară şi zilnică şi totuşi irezistibilă, voi scrie în eseul următor.
Pe curând, Petru Popescu.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de