x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Maria nu mai vine

0
Autor: Tudor Octavian 06 Feb 2008 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Profesorul D., care a fost martor, în 1953 la incinerarea cărţilor străine din biblioteca oraşului Brăila, mi-a povestit că omul care le punea pe foc, pe un maidan din vecinătatea Grădinii Publice, le selecta pe acelea care îi păreau lui mai importante şi le arunca în flăcări spre sfârşit, când rugul era atât de încins, încât le mistuia imediat. Profesorul D. l-a întrebat pe călăul cărţilor, un om simplu, care păzea primăria noaptea, de ce ardea volumele monumentale şi pe cele legate artistic la urmă, atunci când focul tare le înghiţea pe loc. Acesta i-a răspuns "Să nu se chinuie".



SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Profesorul D., care a fost martor, în 1953 la incinerarea cărţilor străine din biblioteca oraşului Brăila, mi-a povestit că omul care le punea pe foc, pe un maidan din vecinătatea Grădinii Publice, le selecta pe acelea care îi păreau lui mai importante şi le arunca în flăcări spre sfârşit, când rugul era atât de încins, încât le mistuia imediat. Profesorul D. l-a întrebat pe călăul cărţilor, un om simplu, care păzea primăria noaptea, de ce ardea volumele monumentale şi pe cele legate artistic la urmă, atunci când focul tare le înghiţea pe loc. Acesta i-a răspuns "Să nu se chinuie".


La căpătâiul defunctei, care, în ciuda bolilor ce-au supărat-o toată viaţa, a dus-o totuşi până la nouăzeci de ani, unul din nepoţi face următoarea remarcă: Prima oară, bunica a murit la şaptezeci şi şase de ani. Şi a ţinut-o tot aşa.


Într-un vagon de metrou pe trei sferturi gol, un pensionar surd vorbeşte la celular cu un prieten, foarte probabil la fel de surd. Din ce strigă în aparat bătrânul de lângă mine înţeleg că e vorba despre întâlnirea la jumătate de secol de la absolvire a unei promoţii de liceeni. Bătrânul o numeşte "nunta de aur a liceului". Jumătatea de dialog pe care o ascult îmi spune că de la sindrofie au lipsit o mulţime de colegi, între care şi Maria. Nu mă mai înnebuni cu Maria asta a ta, îi zice în mai multe rânduri bătrânul din metrou fostului coleg. Ţi-am zis de zece ori că Maria n-a venit. Maria nu avea cum să vină. Maria n-a venit nici când am avut întâlnirea de douăzeci şi cinci de ani. Ce-i cu tine, te-ai ramolit complet? Maria e moartă demult, omule.


Femeia care munceşte cu ziua într-o familie înstărită, atunci când stăpânii dau ospeţe mari, e prinsă furând pahare. Boierii au observat că toate serviciile lor sunt incomplete şi au luat-o la întrebări. Când îi explică femeii că furtul e lesne de dovedit, fiindcă serviciile de masă au un număr bine stabilit de piese, aceasta răspunde în legitimă apărare: Păi, dacă nu mi-a spus nimeni!


Judecăţile raţionale, când vin târziu, par acte de curaj. Într-o carte recentă despre Renaşterea italiană am citit pentru prima oară analiza, lipsită de superlativele şi evlaviile tradiţionale în discuţia genialităţii, a condiţiilor care favorizează apariţia oamenilor de seamă. Geniul nu e un dar de la Dumnezeu. Natura are rolul ei, dar circumstanţele culturale, economice, sociale şi ştiinţifice fac ca, în acelaşi veac, Italia să dea istoriei un număr impresionant de oameni geniali, iar ţările unde scrisul şi cititul se învăţau, ca la noi, pe lângă biserici, niciunul. Noutatea în cartea de care pomenesc constă în inventarierea împrejurărilor care împiedică dezvoltarea personalităţii. Un adevăr care, exprimat abrupt, fără politeţuri diplomatice, ar fi cam aşa: Oameni buni, dacă n-aveţi şcoli, n-aveţi o economie prosperă şi n-aveţi o administraţie lucidă, cu simţul direcţiei, nu mai vorbiţi despre genii, fiindcă vă minţiţi şi vă faceţi un mare rău!

Citeşte mai multe despre:   editorial,   maria

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de