Marian Iancu şi Mircea Sandu nu se mai pot apăra decît în justiţie

Reuşitele naţionalei din ultima perioadă, atîtea cîte au fost ele, au lăsat în foame hienele că­ro­ra doar damful putreziciunii le bucură trăirea. Acum, rezultatul meciului cu Lituania gîdilă din nou instinctul braconierilor săl­ba­t­ici. E rost de hoit, iar jungla frea­mă­tă.

Reuşitele naţionalei din ultima perioadă, atîtea cîte au fost ele, au lăsat în foame hienele că­ro­ra doar damful putreziciunii le bucură trăirea. Acum, rezultatul meciului cu Lituania gîdilă din nou instinctul braconierilor săl­ba­t­ici. E rost de hoit, iar jungla frea­mă­tă. Fleicile se negocia­ză deja după hă­meseală, rînjet şi ca­pa­citatea de a muşca turbat. Dar şi perspectiva cioz­vîrtei sau a linsului de blide produce efecte. Ea ade­me­neş­te în de­cor şi haita lătrăilor, a atîr­nătorilor de profesie. Scandalurile din fotbal au de­­ve­nit, prin trăinicia lor în timp, obiş­­nuin­ţă. O obişnuinţă care a de­ve­nit în ace­laşi timp şcoală de cadre, care a atestat profesionişti ai conflictului. Ei culisau perfect în sistem, ştiau cînd să tacă, ştiau cînd să vorbească, erau capabili să gîn­deas­că strategii şi să-şi aştepte cuminţi rîndul la reu­şi­ta negociată. Pînă şi fărăde­le­gea funcţiona într-o regulă unanim accep­ta­­tă, orice ieşire din cadenţă fiind pe­depsită prin exclu­de­rea din clan. Martorii scandalurilor din fotbal în­vă­ţa­seră şi ei să des­ci­freze sensul unui scandal sau altul, să dea verdict corect ori de cîte ori rufele mur­dare erau spălate în piaţa publi­că. Scandalurile care asupresc fotbalul la ora actuală au ieşit din orice tipar. Sînt pur şi simplu năucitoare. Se trage haotic, din toate po­ziţiile, dinspre un front declarat spre altul, dar fac victime şi gloanţele răz­leţe, fapt care generează spargerea ace­luiaşi front în tabere adverse. Evident, această dezordine în care nu mai ştii cine cu cine se războieşte este generată de cancerul genera­li­zat al corupţiei. Iar vina principală aparţine finanţatorilor care au crezut că pot ajunge mai uşor la performan­ţă pe calea şpăgii decît prin investiţii în propria echipă. Marian Iancu pre­tin­de că este victima mafiei din FRF conduse de Mir­cea Sandu. Teoretic, pînă la proba contrară, ar trebui să-i acordăm credit patronului timişo­rean. Dar mai poţi să-l crezi fecioară pe Marian Iancu atunci cînd el se declară public autor al infrac­ţiunii de mituire? Aliatul necon­diţ­io­nat al lui Iancu este Dumitru Dra­go­mir. Nu mă întreb care a fost preţul acestui partizanat declarat. Rămîn nedumerit însă atunci cînd Iancu îl atacă la baionetă pe Adalbert Kassai, în timp ce Dragomir crede des­pre acesta că este cel mai curat om din FRF. Se dau prea multe verdicte, şi mai toate penale, înainte ca parchetul şi jus­ti­ţia să-şi intre în rol. Din această bă­lă­că­reală nimeni nu mai poate ieşi cu­rat şi plăcut uscat decît dacă va acţiona înspre o sentinţă definitivă şi irevocabilă a justiţiei în apărarea sa. Punerea batistei pe ţambal ar însema acceptarea vinovăţiei.