x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Marian Nazat: Grecii şi noi

0
Autor: Marian Nazat 09 Oct 2008 - 00:00

Istoria noastră, a românilor, nu-i una a concordiei, a armoniei. Dimpotrivă, discordia ne-a anulat de cele mai multe ori reuşitele căznite, şi alea fragile. O luptă sterilă, cu miză neînsemnată, s-a dus în interiorul hotarelor şi de aici ruina unei ţări paradoxale şi greu de înţeles. Suntem  unici în lume, ca noi nu e  nimeni!, ne înfoiem patriotic, supralicitându-ne defectele şi calităţile.



Istoria noastră, a românilor, nu-i una a concordiei, a armoniei. Dimpotrivă, discordia ne-a anulat de cele mai multe ori reuşitele căznite, şi alea fragile. O luptă sterilă, cu miză neînsemnată, s-a dus în interiorul hotarelor şi de aici ruina unei ţări paradoxale şi greu de înţeles. Suntem  unici în lume, ca noi nu e  nimeni!, ne înfoiem patriotic, supralicitându-ne defectele şi calităţile. Aspiraţia spre unicitate e firească, nu e o dimensiune doar a spaţiului românesc. Fiecare popor se vrea altfel decât celelalte, e dorinţa de diferenţiere a individului proiectată macrosocial. Când am recitit "Hristos răstignit din nou", capodopera exaltării creştin-stângiste a cretanului Nikos Kazantzakis, mi-am  dat seama din nou că ne asemuim cu grecii. Că suntem fraţi în năravuri cu ei, în fratricidul sortit să ne surpe durarea în timp. Prin gura agăi, un personaj pitoresc al romanului, scriitorul pelerin povesteşte o anecdotă pilduitoare:

"Ascultă ce-mi spunea răposatul meu bunic, să înţelegi. Allah le-a făcut pe toate bune, îmi spunea, pe toate, dar într-o zi s-a dovedit moale, a luat foc şi bălegar şi-a plăsmuit pe grec; dar îndată, cum îl văzu, se căi; avea un ochi, ticălosul, care pătrundea oţelul. «Ce să fac acum, murmură Allah, am păţit-o; să mă apuc să-l fac acum pe turc, să înjunghie pe grec, să-şi găsească lumea liniştea». Luă, aşadar, miere şi praf de puşcă, le amestecă bine-bine, făcu pe turc. Şi îndată, fără să trândăvească, pune turcul şi grecul pe o tipsie ca să se lupte. Se luptau, se luptau de dimineaţa până seara, nici unul nu-l arunca pe celălalt jos; dar îndată, cum se întunecă, ticălosul grec pune  o piedică, jos turcul! «Dracul să mă ia, murmură Allah, am păţit-o iarăşi; grecii ăştia o să mânânce lumea, strădaniile mele s-au dus pe apa sâmbetei...

Ce să fac?» Toată noaptea nu a închis un ochi sărmanul; dar dimineaţa, sări în sus şi  bătu din mâinile lui mari:
«Am găsit! Am găsit!» strigă el; luă iarăşi foc şi bălegar şi făcu un alt grec şi îi puse pe tipsie  ca să se lupte. începu lupta; piedică unul, piedică şi celălalt, lovituri pe la spate, unul, lovituri pe la spate, celălalt, făţărnicie, unul, făţărnicie, celălalt.... Se luptau, se luptau, cădeau, se ridicau, se luptau iarăşi, cădeau din nou, se ridicau din nou, se luptau ... şi încă se luptă! şi aşa, Braimaki, lumea şi-a găsit liniştea".

Sigur, deosebirile sunt neimportante, căci Allah e tot un Dumnezeu, dar unul cu turban, iar turcii s-au aflat ceva mai departe de ţările române, i-a despărţit o mare, şi aia Neagră. Frapează însă asemănările, semn că, fraţi întru bizantinism, românii, ca şi grecii, se luptă întruna între ei. Nu se ştie de ce şi nici pentru ce, lipseşte ţelul acela înălţător care face dintr-o naţiune o putere. E de ajuns să arunci o privire peste "tipsia" politicii neaoşe ca să observi risipa de invective şi insulte, de ameninţări şi bădărănii azvârlite de colo-colo. Pedeliştii "pun piedică" liberalilor, aceştia nu se  lasă mai prejos şi reacţionează la fel. Pesediştii lovesc din toate părţile, făţiş ori pe furiş, partidele vrăjmaşe, de nu se mai ştie cine cu cine e, iar coaliţiile, fără osebire, sunt "ruşinoase".

Preşedintele nu stă nici el cu mâinile-n sân. Dimpotrivă, izbeşte, atacă, provoacă, înjură, stârneşte vârtejuri şi furtuni cu destoinicia căpătată de-a lungul unei vieţi portuare.

Cad, unul câte unul, se ridică şi trec pe rând la împărţirea bucatelor, iarăşi cad, iarăşi se ridică, lupta nu se isprăveşte neam. Iar neamul acesta, îngâlcevit din pricini mărunte, rămâne de-a pururi nemântuit.

Războiul româno-român e departe de a-şi împlini istovul searbăd. Rezervele interioare de ură şi pizmă sunt mereu proaspete şi înmulţite. Inepuizabile. O ciuleandră a dihoniei i-a învrăjbit pe români şi tocmai de aceea România respiră anevoie. "Focul" şi "bălegarul" din fiinţa noastră naţională nu-şi găsesc locul laolaltă, se neagă reciproc, cu vehemenţă şi patimă, nu s-au împăcat încă, de parcă plătim pentru remuşcările Creatorului din clipa de apoi a etnoGenezei.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de