x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mărirea şi decăderea autogării Floreşti

0
Autor: Ion Cristoiu 20 Oct 2007 - 00:00

ROMĂNIA CA TELENOVELÃ
Cu ani in urmă, măndria oraşului Floreşti a fost noua autogară. Un uriaş castron de sticlă, răsturnat cu gura in jos, in aşa fel incăt să se vadă inăuntru mulţimea ţăranilor din judeţ dornici să se intoarcă pe la casele lor. Clădirea, terminată cu ani in urmă, o intălneşti pe toate panourile stradale din Floreşti, pe vederile trimise din măndrul şi istoricul oraş, ca o clădire modernă, beton şi sticlă, anunţată din depărtare de o firmă ca o cruce zveltă, aruncată şi infiptă din cerul atotputernic in faţa castronului de sticlă.



ROMĂNIA CA TELENOVELÃ
Cu ani in urmă, măndria oraşului Floreşti a fost noua autogară. Un uriaş castron de sticlă, răsturnat cu gura in jos, in aşa fel incăt să se vadă inăuntru mulţimea ţăranilor din judeţ dornici să se intoarcă pe la casele lor. Clădirea, terminată cu ani in urmă, o intălneşti pe toate panourile stradale din Floreşti, pe vederile trimise din măndrul şi istoricul oraş, ca o clădire modernă, beton şi sticlă, anunţată din depărtare de o firmă ca o cruce zveltă, aruncată şi infiptă din cerul atotputernic in faţa castronului de sticlă. Ziariştii, literaţii, chiar şi oamenii simpli, preferă să se găndească numai la clădirea din ilustrate şi ziare, căci clădirea adevărată s-a depărtat tot mai mult de imaginea căntată in ziarul local, aşa cum femeia iubită, bătrănă de acum, se depărtează tot mai mult de logodnica zvăpăiată, zveltă, atăt de mult inălţată in scrisorile adolescenţei.


Odinioară, pereţii de sticlă ai autogării lăsau să se vadă fotolii adănci, din piele neagră, in care trupul obosit se odihneşte, cuiere zvelte, pornite din trup de piatră, un ceas uriaş, ale cărui ore anunţau călătorii dacă trebuie să se grăbească sau, dimpotrivă, mai pot da o raită pe la chioşcul de ziare, dar mai presus ca toate, măndru in culorile sale, "Mersul autobuzelor" din Autogara de Călători. Astăzi, pereţii de sticlă nu mai lasă ochiului curios nimic de cercetat. Dăre de ploaie şi praf, presărate de muşte moarte, fac sticla cenuşie, iar dacă vrei să vezi ceva afară trebuie să ştergi cu măneca hainei o bucată de geam.


Dacă prin fereastra astfel intocmită nu vei intălni faţa galbenă, cu bube, a unui ţăran care, la răndu-i, se uită inăuntru curios, atunci, sigur, mai mult ca sigur, vei vedea imprejurimile autogării: autobuze hodorogite, cu perdelele ferfeniţă, dănd inapoi pănă la peronul pe care, bulucite, nişte femei cu basmale stau pe panere ca nişte cloşti pe ouă; un impiegat in pulover albastru, de sub a cărui şapcă albastră se revarsă şuviţele de păr peste gulerul slinos; o făntănă arteziană ajunsă ca vai de ea, pentru că, stricată de mult timp fiind, fiecare incearcă s-o dreagă bătănd in ţeava ei cu bolovanul; in jurul făntănii, coji de pepene, hărtii, o jartieră, un pieptene şi o jumătate de măr, o pungă de hărtie şi o sticlă spartă, toate aruncate alandala; o profesoară suplinitoare, care, dănd la facultate de cinci ori şi nereuşind, s-a hotărăt să se mărite, şi acum, purtăndu-şi păntecele inainte, ca o măndrie arătată lumii, ţine intr-o mănă plasa cu cumpărături.


Ca de obicei, sala autogării geme de lume. Bătrănii din munţi, in iţari jegoşi, ale căror baiere lasă dăre prelungi prin praful de pe podele, caută să se aşeze in fotoliile de piele fără a fi impunşi in coaste de arcurile dezlănţuite din strănsorile lor. Cănd reuşesc să se trăntească, icnind, zbărniturile ascuţite umplu cupola sălii şi un nor de vată pluteşte in aer. Un alt bătrăn, care şi-a lăsat la picioare sacul in care guiţă, ca injunghiat deja, un purcel de lapte, mănăncă tacticos salam cu păine şi aruncă scărbit in jurul lui pieliţele. O mămică grăsulie, cu poşetă şi unghii roşii-roşii, ii şterge nasul băieţaşului cu o bucată din pluşul scaunului. Alături, soacra, venită şi ea pănă la tărg, o aţinteşte cu un ochi lenos, filozofic. Chiar in mijlocul sălii, Lisandra, femeia de serviciu, mătură alene gunoaiele. Din cănd in cănd, scărbită de asemenea muncă fără haz, se proţăpeşte in mătură ca un cioban in băta lui tradiţională.


La inceput, autobuzele trăgeau la un fel de peroane, marcate de o tăbliţă cu ruta şi ora. O voce blăndă spunea prin difuzoare călătorilor aşezaţi comod in fotoliile de piele, celor pierduţi prin jurul autogării şi locatarilor din blocurile vecine autogării, chiar şi atunci cănd aceştia n-aveau intenţia să meargă cu autobuzul, ora şi ruta plecării. Ordonat, civilizat, călătorii işi ocupau locurile hotărăte prin bilet. Şoferul işi controla ceasul, minutarul zvăcnea neştiut către clipa plecării, şi, gata!, desprinzăndu-se de peron, autobuzul se indrepta cu eleganţă către măndrul oraş. Astăzi, amintirea acelor scumpe vremuri trezeşte căte o lacrimă sentimentală. Scrisul de pe tăbliţe s-a şters incetul cu incetul, că nu se mai inţelege nimic, spre bucuria şoferilor care pot să plece acum de la orice peron, fără mare bătaie de cap. Apoi, n-au mai fost nici tăbliţele, furate incetul cu incetul de locuitorii caselor vecine autogării, căci, spuneau ei uneori, tabla nu prea se găseşte la magazinele din oraş. Tăbliţele cu pricina şi-au găsit rosturi aparte, după fantezia şi inţelepciunea gospodarului. Unii le folosesc drept capace la privată, alţii şi-au căptuşit o bucată de acoperiş. Mulţi dintre ei le-au pus la coteţele căinilor, astfel că, unde sunt mai mulţi căini, poţi auzi gospodarul injurănd: iar latră javra aia de pe Ruta Floreşti-Vidra, ora 14 şi un sfert! Ca urmare, la autogară, nimeni nu ştie cănd şi la ce peron ii pleacă autobuzul.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   autogării,   autog

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de