Mărţişor pentru mama

Sunt fiul unei grămăjoare de pământ. Şi când părea să fie om din carne şi oase, mama era făcută mai mult din pământ. Sub unghiile de la mâini se vedea cel mai bine asta. Odaia în care dormea împreună cu tata mirosea mereu a câmp proaspăt.

Odată, am privit pe furiş înăuntru şi am văzut cum gâul ce creştea de sub ungiile ei se îmbrăţişa cu grâul ce creştea de sub unghiile lui. Era felul lor de a se iubi. Poate de aceea, pentru mine pâinea are gustul dragostei dintre mama şi tata.

Pe umărul stâng al mamei, cel mai apropiat de inimă, îşi făcuse cuib barza ce mă adusese pe mine pe lume. Pe umărul drept stătea Soarele. Seara, mama dădea Soarele jos. Doar aşa se putea face noapte în satul nostru. Punea luna în locul lui, ca să vadă rugăciunile pe care le spuneam înainte de culcare în gând cam pe unde este cerul.

Barza se dădea jos singură, dar se dădea în sus, adică spre cer, ceea ce însemna că venea toamna.

Dar mie îmi plăcea cel mai mult primăvara. Fiindcă atunci creştea pe pieptul mamei, chiar din pământul din care era ea făcută, o floare. Ea zicea că e mărţişorul pe care l-a primit de la mine. Numai că floarea aceea creştea singură, nu i-o aduceam eu. Rămânea până pe la culesul viilor înflorită. Din cauza asta erau ochii mamei atât de ocupaţi, căci floarea trebuia udată tot timpul cu lacrimi. Dar eu credeam ca prostul că mama plânge? Cum să plângă, însă, când era atât de fericită?

Fericirea îi venea de la faptul că vedea că sunt făcut din acelaşi pământ şi eu. Doar că, într-o zi, floarea aceea n-a mai răsărit. Dar mama n-a rămas în nicio primăvară fără mărţişor. Oriunde aş fi, împletesc un gând alb cu un gând roşu şi desenez pe pământ o creangă de cireş, pe care i-o prind mamei în piept. Dovadă că ea se bucură, creanga aceasta rămâne până primăvara viitoare înflorită.