Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi nu voi putea fi niciodată de acord cu vorba lui Karl Marx, întemeietor, împreună cu Friedrich Engels, al socialismului ştiinţific, atunci când zice:
Câteva milioane de euro, nu foarte multe, ne despart de civilizaţie în multe spitale din România, câteva sute de mii de euro sunt banii care ne ţin departe de civilizaţie în cele mai multe şcoli, câteva zeci de mii de euro, nealocate unor campanii sociale, ne menţin în starea de popor needucat, neinformat, la periferia societăţii moderne şi o sumă mare, dar atât de mică pentru orice milionar în euro din România, este preţul pe care l-am avea de plătit pentru a avea avertizoare de polei pentru trafic. De asemenea, la fel de necesare sunt şi aparatele de monitorizare a traficului, despre a căror trebuinţă vorbeşte toată lumea, dar, culmea, într-o ţară cu atât de mulţi bani la vârful societăţii, bugetul naţional nu poate onora această plată, e prea sărac, peticit, vlăguit, incapabil să rezolve altceva decât urgenţele naţionale.
Constatarea este amară şi ea nu lasă loc dubiilor. Nu ni se pare că suntem nepregătiţi pentru situaţii de urgenţă. Noi abia facem faţă, ca structuri, infrastructuri şi tip de reacţie, pe timp normal, în zile obişnuite. Fenomenele extreme ne iau prin surprindere, iar gluma sinistră cu “vara nu-i ca iarna” ne îngheaţă şi acum şira spinării. Pentru că acelaşi personaj a clamat şi că România “nu are nevoie de autostrăzi”, şi-atunci stai să te întrebi dacă nu este acesta, de fapt, un mod de a gândi, un stil de viaţă.
Ce nu înţeleg bogaţii acestei ţări, faţă de care am un respect deosebit, dacă au muncit cinstit pentru banii acumulaţi ori au avut vreo idee
revoluţionară, este că degeaba îşi împopoţonează nevestele cu diamante, să le mai ierte păcatele, degeaba schimbă “gip”-ul ca pe cravate, degeaba o ţin numai într-un chef şi numai într-o călătorie exotică, tot aici se întorc, şi tot pe aceleaşi drumuri cu săracii şi dispreţuiţii vor circula. Tot cu ei vor rămâne înzăpeziţi, tot aici vor suferi de caniculă şi vor orbecăi prin întuneric, vara, atunci când cablurile electrice vor ceda din nou, de la prea multe aparate de aer condiţionat în priză.
Dacă nu înţelege nimeni că doar în casele noastre suntem diferiţi, în funcţie de confort, dotări, zonă, acces, dar că pe stradă, în oraşe, în ţara noastră minunată suntem la comun, o armată de români chinuiţi de prea marea viteză a civilizaţiei occidentale, care vine peste noi şi căreia noi nu ştim a-i face faţă, vom avea de suferit cu toţii, săraci sau bogaţi, sănătoşi sau bolnavi, tineri ori bătrâni, fericiţi sau nu.
Deşi nu voi putea fi niciodată de acord cu vorba lui Karl Marx, întemeietor, împreună cu Friedrich Engels, al socialismului ştiinţific, atunci când zice: “Credinţa este opium pentru mase”, totuşi, nu pot să nu-i dau dreptate când defineşte birocraţia ca fiind: “Un cerc din care nu poate scăpa nimeni. Ierarhia sa este bazată pe cunoaştere. Cei din vârf consideră că cei de sub ei cunosc amănuntele, iar cei de jos îi creditează pe cei din vârf cu o cunoaştere a ansamblului, şi aşa toţi sunt păcăliţi reciproc”. Aceasta-i, de fapt, definiţia celor 17 ani post-revoluţionari în România: fiecare politician a crezut despre celălalt că munceşte şi nu s-a mai străduit şi el. Iar ţara a rămas ca şi neguvernată.
