Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ultimele săptămâni au prilejuit spectacole băsesciene în lanţ, Traian Băsescu bântuind prin ţară, ca un Don Quijote călărind-o pe Rosinanta şi imaginându-şi că mârţoaga e un bidiviu alb, iar el un neînfricat cavaler care nu pregetă să se avânte în luptă şi să se sacrifice pentru binele celor mulţi şi salvarea ţării puse în primejdie de incompetenţa şi nevolnicia actualilor guvernanţi, dacă nu chiar de interese mafiote. Să-l auzi pe Băsescu perorând despre un guvern care nu-i bun de nimic, despre un premier care habar nu are pe ce lume trăieşte, ba şi întărâtând lumea contra lor este, să recunoaştem, o performanţă chiar şi pentru locatarul de la Cotroceni, care se vede pe sine şi pe aşa-zisul partid al său, Mişcarea Populară (nu mai face nici un efort ca barem să-şi disimiuleze amestecul făţiş în politică), drept unica şansă a României.
Traian Băsescu despre care doar naivii au crezut că duşul rece al suspendării de anul trecut i-a mai răcorit mintea a reluat încă de astă toamnă ofensiva anti-USL, apăsând din ce în ce mai mult pe acceleraţie şi devenind tot mai agresiv. Fie că aruncă săgeţi otrăvite atunci când se fâţâie pe la picnicuri şi chindii rurale (deocamdată se ţine departe de oraşe, unde salariaţii şi pensionarii nu au uitat că le-a hăcuit veniturile, trimiţându-i în foame şi mizerie, bolnavi şi exasperaţi), fie că înşfacă microfonul televiziunilor. S-a depăşit pe sine însuşi zilele trecute, într-un specatcol intempestiv botezat conferinţă de presă şi bun mai curând pentru a se desfăşura într-o bodegă, decât în sala unde pupitrul e incripţionat “Preşedintele României”. Pretextul a fost mult discutata privatizare a CFR Marfă, Băsescu uzând de orice tertip spre a se deroba pe sine de un eventual eşec (deşi graba procesului, la presiunea FMI, se datorează tocmai guvernării boc-băsiste) şi vrând cu orice preţ să lase cartoful fierbinte doar în palma lui Victor Ponta. Nimic nou în această “metodologie” a înfundării altora, uzitată cu predilecţie de către Băsescu, dar, de astă dată, el a depăşit limitele printr-o prestaţie nedemnă de un preşedinte şi compatibilă mai curând cu un mahalagiu de doi bani. De la explicaţii boante privind convocarea de la o oră la alta a CSAT, în împrejurări în care era evident că premierul, aflat la mii de kilomeri, era scos din joc, până la însinuări grosiere, cum e “a plecat cu bona la Miami”, prezidentul a aruncat peste Ponta toate lăturile posibile. (Fie spus, porcăria cu convocarea CSAT îmi aduce aminte de un episod mai vechi. În timpul războiului cu Tăriceanu, profitând de faptul că acesta era plecat la o reuniune internaţională, Băsescu a spart “blocada” şi, neinvitat, s-a înfiinţat la Palatul Victoria spre a conduce el o şedinţă de guvern, deşi agenda respectivă nu-i angaja atribuţiile constituţionale...).
Ca spectacolul de prost gust să fie deplin şi să păcălească iarăşi privitorii, atrăgându-i spre tabăra băsistă, un rol principal i-a fost rezervat Elenei Udrea, care a umplut şi ea ecranele televizoarelor cu forme rubensiene, mai pe şleau cu celulită, quarantana persitând în a crede a arată ca o animatoare dintr-un club de noapte, vag acoperită cu o frunzuliţă de cârpă. Şi care, de asemenea, s-a avântat în declaraţii care de care mai belicoase. Aferim ţară, aferim ofertă politică drept alternativă la aceea a Puterii. De unde şi până unde acest tupeu, aceste ieşiri agresive la rampă din partea unor personaje direct responsabile de halul în care a ajuns ţara, prăbuşită sub regimul băsescian, pe ultimul loc din UE, cu o economie vlăguită, hărtănită şi prădată? De unde şi până unde ţopăială bezmetică şi euforică a foştilor demnitari, vinovaţi de crahul unei naţiuni şi figurând drept actori principali ai unor afaceri puturoase, derulate cât timp au avut puterea? Simplu, le-a trecut valul de spaimă ce-i cuprinsese când mânia electoratului i-a aruncat peste bord. Iar greva perlată a DNA, care, sub cârma Codruţei Kovesi, ţine sub obroc dosare cu prejudicii de miliarde de euro, le dă un sentimet de impunitate. Sentiment pe care li-l întreţine chiar Guvernul Ponta, care, după ce a dus la DNA camionul de dosare, tace. Tace invocând că, dacă s-ar interesa de soarta dosarelor respectve, alde Monica Macovei şi Oana Schmidt Hăineală ar intoxica iarăşi Bruxellesul cu acuze fantasmagorice privind amestecul în treburile justiţiei. Nimic mai fals.
Oricare cetăţean, orice instituţie îi poate întreba pe procurori care e soarta plângerilor depuse. Este un drept pe care îl are şi Guvernul, fără a i se putea reproşa că indică o soluţie sau alta. Aş spune că Guvernul chiar e obligat să se intereseze, spre a informa apoi o populaţie tot mai nedumerită de ce un slogan electoral (Dreptate până la capăt) a rămas, după alegerile din 9 decembrie 2012, o vorbă goală. Ca şi alte angajamente uitate sau prorogate de un USL, ai cărei lideri nu demonstrează că au foţa politică necesară într-un război cu cohortele încă viguroase ale lui Băsescu. Dacă nu se trezesc din somnolenţă, să nu se aştepte ca electoratul să rămână şi el adormit pe termen lung, să nu creadă şi ei că mămăliga nu explodează. Conflictele sociale, focarele din diferite zone şi domenii ar trebui să le demonstreze actualilor guvernanţi că deja bate un metronom şi să nu se mire dacă ei vor fi cei ce vor deconta marasmul în care regimul Băsescu a lăsat ţara.
Traian Băsescu despre care doar naivii au crezut că duşul rece al suspendării de anul trecut i-a mai răcorit mintea a reluat încă de astă toamnă ofensiva anti-USL, apăsând din ce în ce mai mult pe acceleraţie şi devenind tot mai agresiv. Fie că aruncă săgeţi otrăvite atunci când se fâţâie pe la picnicuri şi chindii rurale (deocamdată se ţine departe de oraşe, unde salariaţii şi pensionarii nu au uitat că le-a hăcuit veniturile, trimiţându-i în foame şi mizerie, bolnavi şi exasperaţi), fie că înşfacă microfonul televiziunilor. S-a depăşit pe sine însuşi zilele trecute, într-un specatcol intempestiv botezat conferinţă de presă şi bun mai curând pentru a se desfăşura într-o bodegă, decât în sala unde pupitrul e incripţionat “Preşedintele României”. Pretextul a fost mult discutata privatizare a CFR Marfă, Băsescu uzând de orice tertip spre a se deroba pe sine de un eventual eşec (deşi graba procesului, la presiunea FMI, se datorează tocmai guvernării boc-băsiste) şi vrând cu orice preţ să lase cartoful fierbinte doar în palma lui Victor Ponta. Nimic nou în această “metodologie” a înfundării altora, uzitată cu predilecţie de către Băsescu, dar, de astă dată, el a depăşit limitele printr-o prestaţie nedemnă de un preşedinte şi compatibilă mai curând cu un mahalagiu de doi bani. De la explicaţii boante privind convocarea de la o oră la alta a CSAT, în împrejurări în care era evident că premierul, aflat la mii de kilomeri, era scos din joc, până la însinuări grosiere, cum e “a plecat cu bona la Miami”, prezidentul a aruncat peste Ponta toate lăturile posibile. (Fie spus, porcăria cu convocarea CSAT îmi aduce aminte de un episod mai vechi. În timpul războiului cu Tăriceanu, profitând de faptul că acesta era plecat la o reuniune internaţională, Băsescu a spart “blocada” şi, neinvitat, s-a înfiinţat la Palatul Victoria spre a conduce el o şedinţă de guvern, deşi agenda respectivă nu-i angaja atribuţiile constituţionale...).
Ca spectacolul de prost gust să fie deplin şi să păcălească iarăşi privitorii, atrăgându-i spre tabăra băsistă, un rol principal i-a fost rezervat Elenei Udrea, care a umplut şi ea ecranele televizoarelor cu forme rubensiene, mai pe şleau cu celulită, quarantana persitând în a crede a arată ca o animatoare dintr-un club de noapte, vag acoperită cu o frunzuliţă de cârpă. Şi care, de asemenea, s-a avântat în declaraţii care de care mai belicoase. Aferim ţară, aferim ofertă politică drept alternativă la aceea a Puterii. De unde şi până unde acest tupeu, aceste ieşiri agresive la rampă din partea unor personaje direct responsabile de halul în care a ajuns ţara, prăbuşită sub regimul băsescian, pe ultimul loc din UE, cu o economie vlăguită, hărtănită şi prădată? De unde şi până unde ţopăială bezmetică şi euforică a foştilor demnitari, vinovaţi de crahul unei naţiuni şi figurând drept actori principali ai unor afaceri puturoase, derulate cât timp au avut puterea? Simplu, le-a trecut valul de spaimă ce-i cuprinsese când mânia electoratului i-a aruncat peste bord. Iar greva perlată a DNA, care, sub cârma Codruţei Kovesi, ţine sub obroc dosare cu prejudicii de miliarde de euro, le dă un sentimet de impunitate. Sentiment pe care li-l întreţine chiar Guvernul Ponta, care, după ce a dus la DNA camionul de dosare, tace. Tace invocând că, dacă s-ar interesa de soarta dosarelor respectve, alde Monica Macovei şi Oana Schmidt Hăineală ar intoxica iarăşi Bruxellesul cu acuze fantasmagorice privind amestecul în treburile justiţiei. Nimic mai fals.
Oricare cetăţean, orice instituţie îi poate întreba pe procurori care e soarta plângerilor depuse. Este un drept pe care îl are şi Guvernul, fără a i se putea reproşa că indică o soluţie sau alta. Aş spune că Guvernul chiar e obligat să se intereseze, spre a informa apoi o populaţie tot mai nedumerită de ce un slogan electoral (Dreptate până la capăt) a rămas, după alegerile din 9 decembrie 2012, o vorbă goală. Ca şi alte angajamente uitate sau prorogate de un USL, ai cărei lideri nu demonstrează că au foţa politică necesară într-un război cu cohortele încă viguroase ale lui Băsescu. Dacă nu se trezesc din somnolenţă, să nu se aştepte ca electoratul să rămână şi el adormit pe termen lung, să nu creadă şi ei că mămăliga nu explodează. Conflictele sociale, focarele din diferite zone şi domenii ar trebui să le demonstreze actualilor guvernanţi că deja bate un metronom şi să nu se mire dacă ei vor fi cei ce vor deconta marasmul în care regimul Băsescu a lăsat ţara.
