x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mediocritatea ca şansă

0
Autor: Tudor Octavian 24 Iun 2010 - 00:00
Rănile care nu se vindecă niciodată sunt cele produse de cuvinte. Un cuvânt rău, venind din partea unui om căruia nu-i datorezi nimic şi care izbeşte în locul de maximă vulnerabilitate a sufletului tău, aşa, din senin, fără ca atacul să aibă un minimum de motivaţie, te ur­mă­reşte toată viaţa.

Totul trebuie să aibă o cauză, îţi spui, plăteşti poate o vinovăţie ascunsă, de care nu eşti conştient, i-ai greşit cândva grav acelui om şi nu ţi-ai dat seama, nimeni nu-ţi vrea răul de dragul răului, doar ca să te vadă rănit şi cu moralul la pământ. Cum să trăieşti gândind că există şi oameni, pentru care nevoia de a face rău e la fel de imperioasă cum e nevoia de a face bine la alţii? Am avut, la şcoala de arhitectură, o colegă care se trezea zicând mârşăvii despre băieţii din grupă. La 20 de ani, când o năucă strigă după tine „Mă impotentule!" şi apoi râde, aşteptând parcă aprobarea grupului pentru inspiraţia ei de moment, tu, bărbatul care nu i-ai dat nici un motiv de a te vorbi în nici un chip, rămâi pentru totdeauna cu sentimentul că ceva din felul tău de a fi justifică la femei o prezumţie in­famantă.

Am reîntâlnit-o pe fos­ta colegă de două ori în cinci­zeci de ani şi de fiecare dată mi-a vorbit de ca şi cum aveam tot 20, iar ea avea încă aceeaşi îndreptă­ţire naturală de a profera vorbe fă­ră nici un temei despre cei de odi­ni­oară: „Aha, nenorocitul ăla de Gigi", „Da, da, da, curva aia de Ra­şela", „Animala aia de Sanda", „Bestia aia de Titi". Unii oameni sunt imaginea însăşi a sorţii. Mie, fosta colegă mi-a zis odată râzând, cum îi era obiceiul când trebuia să dea afară otrava din ea: „Mă Tu­dore, nu te mai agita atât, că tot me­diocru rămâi!".

Mai târziu i-am fost recunoscător pentru şocul pe care mi l-a produs în acea pe­ri­oadă în care luptam să desluşesc acoperi­rea reală a unor cuvinte mari precum geniu, talent, imagi­na­ţie, predestinare, vo­caţie. Me­di­o­cri­tatea nu intra în aria de în­tre­bări ale vârstei, cam din aceleaşi mo­tive pentru care eviţi să ai cu­rio­zităţi despre boli incurabile. E destul să le aminteşti şi devin ameninţări! Câţiva colegi impu­neau încă de pe atunci prin multă personalitate, şi la ei mă ducea mintea când se ivea prilejul de a discuta despre geniu, talent, vocaţie. Faptul că cineva a pus în ecuaţia devenirii mele mediocritatea, şi nu oricum, ci prin referire la provincialul calic care toată ziua nu făcea altceva decât să citească şi să bată bibliotecile, m-a umplut pentru multe săptămâni de disperare şi mânie. Simţeam că sunt gol, că nimic din ce făceam şi ce spe­ram nu mai putea să mă îm­brace şi să-mi ascundă medio­cri­tatea.

Măcar atât cât poate aco­peri o haină bine croită nişte pro­ble­­me de anatomie. Totuşi, ce dar pro­videnţial au fost vorbele ace­lea ve­ninoase ale fetei fără prie­teni şi care n-a avut niciodată un bărbat lân­gă ea! M-am gândit şi mă întreb mereu ce e mediocrita­tea şi cum să scapi de amenin­ţă­rile ei insistente. Altfel, aş fi putut să-mi ratez şi bru­ma de vocaţie cu care m-a înzestrat Dumnezeu, întrebându-mă, ca atâtea armate de închipuiţi, dacă sunt sau nu genial.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de