x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mergea un tren spre Ardeal

0
Autor: Florin Condurateanu 19 Ian 2016 - 05:56
Mergea un tren spre Ardeal


A tras de trei ori de clanţa uşii de la compartimentul de tren. Până la urmă a deschis-o şi s-a aşezat cu un geamăt pe bancheta din faţa mea. Parcă cerându-şi scuze pentru icnetul de durere din genunchi, moşul a glăsuit în timp ce-şi masa uşor piciorul: „Mă dor încheieturile şi la picioare, şi la mâini, m-a ajuns din urmă udătura din tranşeele războiului”. Bătrânelul se urcase în tren, dar părea că a coborât din cartea de istorie. Clopul de pe creştetul pleşuv, cămaşa din pânză cam veche şi cei doi desagi de pe umăr îmi aduceau în privire imaginile ţăranilor care mergeau pe jos sau pe lângă căruţe spre Câmpia unde au votat Unirea Ardealului cu Ţara.

Mi-am adus aminte şi de replica superbă rostită de Adrian Păunescu în emisiunea mea de acum o vreme de la Antena 1. L-am întrebat ce epocă de istorie ar alege ca fiind cea mai potrivită pentru el, „aş vrea să fiu pământul care s-a prins de bocancii ţăranilor care mergeau spre Câmpia unde au hotărât Unirea”. Trenul a plecat din gara modestă şi moşul, sfătos, a continuat să povestească: „Ne luptam cu ruşii de o zi şi jumătate, fără nicio pauză. Doream să aducem acasă Basarabia. La un moment dat, bubuitul tunurilor s-a oprit, şi eu cu câţiva camarazi am plecat în căutarea unui izvor, printr-o pădurice. Ne-am umplut bidoanele şi, la întoarcere, dintr-un tufiş, se iveşte un soldat rus. Mirat de întâlnirea cu noi, ridică mâna de pe puşcă şi ne arată bidonul gol. Căuta şi el izvorul, am început să-l lămurim în româneşte, nu înţelegea o boabă. I-am făcut semn să se apropie de mine şi am vărsat apa mea în bidonul lui. În momentul acela au început să bubuie iarăşi tunurile, şi noi, şi rusul am fugit spre tranşee”. Pentru o clipă, nişte inamici au redevenit oameni, între două rafale de obuze. „Mă duc s-o ajut pe mama la câmp, are 84 de ani şi merge sprijinită într-un băţ, dar cu sapa pe umăr”. Moşul cu clop a coborât într-o gară şi s-a pierdut în mulţime. Iar trenul cu români a continuat să gonească prin Ardeal.
 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de