Mersul terapeutic

Medicul cardiolog mi-a zis să merg zilnic patru kilometri pe jos. Asupra mea, cifrele au un efect radical. S-ar putea spune că sufăr de boala preciziei. Dacă doctorul mi-a spus că trebuie să merg patru kilometri, şi merg doar trei şi nouă sute optzeci de metri, am probleme cu inima.

Nu-i  nici o îndoială că există un sindrom al exactităţii, aşa cum există unul al aşteptării degeaba şi unul al butoanelor. Un prieten, care a decis să stea o săptămână departe de stresul urban, s-a dus în Apuseni, într-o căsuţă fără curent electric din vârful muntelui. După prima zi a leşinat, iar când l-au luat cu salvarea şi i-au stabilit diagnosticul, a reieşit că omului i se făcuse rău fiindcă nu apăsase douăzeci şi patru de ore nici un buton de telecomandă şi nici un întrerupător. Amicul se îmbolnăvise de o nebutonare acută.

Cu harta în faţă, am stabilit mai multe trasee dus-întors, pentru zilele în care nu aveam absolut nici un motiv să ies din casă. În toate metropolele lumii, se spune "să ies în oraş". În Bucureşti, ieşitul din casă nu e totuna cu ieşitul în oraş. Tot ce te motivează în alte oraşe să umbli de dragul umblatului, al plimbării, la noi te inhibează. La Milano, o apuci la întâmplare pe o stradă şi te uiţi într-o desfătare la clădiri. La noi, numai un nebun iese din casă ca să se uite la blocuri. La Paris, te duci într-un cartier vechi şi iei la rând parcurile şi zonele cu verdeaţă. Într-o dimineaţă, mi-am făcut porţia de kilometri pe străzile vechi dinspre Mântuleasa. E atâta îngălare, nepăsare şi sufocare, pe vechile uliţi negustoreşti şi boiereşti ale Bucureştiului, că pleci să-ţi vindeci o suferinţă a inimii şi te alegi cu alta şi mai gravă, a privirii. La Londra, poţi să baţi o stradă de zeci de ori şi tot mai ai ceva de descoperit. La noi, îţi ajunge o singură preumblare, făr alt scop decât contemplaţia şi meditaţia, ca să nu mai vrei să repeţi niciodată traseul. Cu harta în faţă, de oriunde ai porni şi oriunde ţi-ai propune să ajungi pe jos, te apucă o plictiseală de moarte. Numai gândul că va trebui să baţi la infinit aceste străzi ani de zile, ca să nu mori repede de inimă, te face să gândeşti că e preferabil să mori repede.

E destul să-ţi propui să iei Bucureştiul la picior, în nu contează care direcţie, ca să nu-ţi mai doreşti să repeţi în vecii vecilor aventura. Şi apoi, e mai bine  să mori de inimă, decât de silicoză sau de mârlăniile mulţimii. Când cardiologii din toată lumea le recomandă pacienţilor să meargă zilnic patru kilometri pe jos, aceştia ar trebui să precizeze: nu şi în Bucureşti. Tot ce-i o plăcere pentru orice orăşean din vestul Europei, în Bucureşti e o pedeapsă. Cei patru kilometri de mers pe jos, pe care ar fi să-i bată în fiece zi cardiacii Capitalei, sunt de fapt o penitenţă. Un preţ pentru luxul de a se fi îmbolnăvit de inimă, deşi oraşul le permitea, cu praful şi poluarea din trafic, soluţii mult mai comode, care să nu-i pună pe drumuri. Cum ar fi un cancer la plămâni, o intoxicaţie cu gaze la Universitate, un cuţit în spate în Ferentari sau un infarct sever, într-o secţie financiară supraaglomerată.