Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Trei zile de competiţie au muşcat deja din realitatea CM 2010. Dar sărbătoarea africană a fotbalului nu prea mă dă jos din pat, nu-mi pare deloc a fi una care să onoreze statutul mondial al evenimentului. Am ascultat însă un discurs mandelist, un discurs al exaltării partizane şi am înţeles cât de mare este cadoul pe care FIFA l-a făcut Africii de Sud.
Am înţeles cât de înălţător devine sentimentul universalităţii pentru nişte săraci ai lumii. Chiar mandelistul despre care vă vorbeam afirma că mondialul 2010 înseamnă pentru africani, graţie interesului pe care îl stârneşte în întreaga lume, o fericire în sine. Spunea el că africanii, nişte omizi abia târâtoare până mai ieri, devin fluturi graţiaţi de înălţimea zborului. E-n regulă. Mă dau sensibil şi cheltuiesc o clipă pentru vibraţie. Dar dincolo de propagandă şi idealuri globaliste, ce rămâne? Ce istorie îşi acontează acest mondial din Africa de Sud?
Am recunoscut de la început că nu sunt foarte aproape de interesele care se joacă în împărăţia vuvuzelei, că nu sunt suporter al vreuneia dintre combatante şi, în consecinţă, nu sunt stârnit de cine ştie ce trăiri pasionale. Mă gândeam şi gândesc în continuare că pe parcurs, când competiţia se va rafina spre fazele sale superioare, este posibil să părăsesc nesimţirea şi să mă alătur cauzei vreuneia dintre echipe. Deocamdată însă, nimic din ceea ce am văzut nu m-a clintit din previziune. Se joacă un fotbal muncitoresc, un fotbal industrial, un fotbal care abia dacă cerşeşte oarece superlative. Dar nu din alea autentice şi doar nişte făcături ale îngăduinţei sau ale proastei observaţii.
Meciul Argentinei cu Nigeria a beneficiat de o bună reclamă şi interes pe măsură. Fotbalistul cel mai mondial al mondialului african, numitul Messi, urma să debuteze în competiţie. şi a debutat. Dar dincolo de impresii nu a lăsat nimic în urma sa. Sau, poate, doar câteva ratări. şi dacă Argentina nu-l avea pe Heinze, fotbalist al cărui nume se scrie şi se citeşte tot nemţeşte, putea rămâne egala Nigeriei.
Sunt capabil să recunosc faptul că atunci când vorbesc despre Messi bag puţină patimă. Dar nu sunt chinuit de cine ştie ce pricini absconse. Nu! Mă enervez însă când sunt puşi alături de marii creatori ai jocului şi executanţii, fie ei chiar şi de excepţie. Păi, Argentina nu poate fi nicicând a lui Messi aşa cum a fost a lui Maradona. Lui Messi nu i-a rămas decât să-l laude pe Enyeama, portarul nige-rian, pentru extraordinarele sale reflexe. Maradona i-ar fi descoperit cu siguranţă slăbiciunile. Messi are felia sa de prestaţie într-un meci. Maradona era capabil să potenţeze întreaga echipă prin serviciile sale. De jucător. Ca antrenor, mai discutăm. Nu ştiu cât de capabil este antrenorul Maradona.
Dar îi stă bine acolo unde se află. Îl privim cu plăcere, fiindcă ne stârneşte amintiri care nu pot fi concurate de nemerniciile prezentului. Şi ne face să ne gândim, reverenţios sau nesimţit, după glagorie şi caracter, la marele Hagi. Al nostru Hagi.
