x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mi-au daramat moara!

0
12 Oct 2004 - 00:00

Drag cititor, stiu ca "traim in miezul unui ev aprins", ca alegerile bat la usa, ca in Rusia se dau legi ce sugruma democratia, ca sunt zeci de victime in Peninsula Sinai, ca Bush are inca un avantaj in sondaje si ca am pierdut meciul cu Cehia. As fi putut scrie ceva pe oricare dintre aceste teme. Da-mi voie s-o fac altadata.

Mai stiu ca ziarul care-mi adaposteste rubrica e un cotidian de mare tiraj, in care fiecare rand costa bani si are datoria sa fie de interes general. Cer scuze ziarului de data asta. Stiu, in al treilea rand, ca esti departe de-a nu mai dormi noaptea de grija unui biet autor roman ale carui carti e mai mult decat probabil ca nu le-ai citit. Si totusi nu ma pot stapani sa nu te informez, cu jale si furie neputincioasa, despre o drama strict personala: mi-au daramat moara!

Cine? Habar n-am. Care moara? Moara mea, moara "Dambovita" din spatele blocului de pe Stefan cel Mare unde am locuit 25 de ani si unde mai stau ai mei si acum. Moara din "Nostalgia" si din "Orbitor", moara in umbra careia Mendebilul isi spunea fantasticele povesti. Moara care-mi domina visele, colosala de parca toate fortaretele si mausoleele si magaziile portuare ale lumii ar fi fost puse la un loc. Constructia cu cea mai impresionanta arhitectura industriala din lume. Cum as putea sa-ti sugerez macar insemnatatea pe care ea a avut-o pentru mine? Am copilarit in campul ei magnetic, care curba spatiul lumii mele in jur. Am trait in vuietul continuu al sitelor ei. Am sarit gardul noaptea si-am alergat prin curtea ei pustie sub stele ca sa-i ating cu degetele suprafata gigantica incinsa de luna. Am vazut, de-a lungul anilor, cum miile de metri patrati de zid ai fatadei ei s-au acoperit de faina pietrificata si de copacei rasariti, la etajul al cincilea si al saselea, direct din zid, din vreo samanta aruncata acolo de vant. Am vazut-o-ntr-o zi ("nu stiu daca-n trup sau afara din trup. Domnul stie") transformata intr-un sarcofag de cuart stralucitor, de doua sute de metri lungime, iar cand capacul raclei s-a ridicat, am zarit culcat in ea un batran urias. Intr-un poem despre Nichita Stanescu ("Seminte de floarea lunii, seminte de floarea stelelor") am folosit moara ca piedestal pentru statuia unui armasar escoriat, inalt cat un bloc de zece etaje.

E de parca pe mine m-ar fi distrus, zilele astea, cu lovituri de buldozer.
Era o constructie veche si nobila, din veacul al nouasprezecelea. Era puternica si melancolica. Isi ridica foarte sus frontonul cu fereastra rotunda ca-n Chirico. In lumea civilizata, astfel de cladiri din vremuri mai bune nu se darama. Se conserva fatadele si in interior se reconstruieste ultramodern. Cele mai frumoase hoteluri si magazine occidentale sunt facute in acest fel. Noi stim doar sa radem de pe fata pamantului.

Si nu doar moara va fi data jos. Va disparea si fabrica de paine "Pionierul", pe fantasticele tevi ale careia ne cataram si-n ochiurile de geam ale careia bateam pana ieseau muncitorii rubiconzi ce ne dadeau japoneze fierbinti. Va fi data jos si fabrica de cauciuc "Quadrat", cladire la fel de inalta ca si moara, la fel de enigmatica: enorm calcan fara ferestre, artefact egiptean, parca. Foarte curand, pe un imens cvartal bucurestean se va intinde un desert de zgura, fiare rasucite din armatura betoanelor, praf si moloz ca de sfarsit al lumii. Ariciul si bufnita isi vor face culcus printre daramaturi. Pe un asemenea desert s-a ridicat, pe Uranus, sinistra Casa a Poporului. N-am invatat nimic din acea crima si ne distrugem mai departe, romaneste, trecutul.

Pe cand aveam 18 ani mi s-a furat, in cateva luni, Bucurestiul, Bucurestiul meu personal, semnat de mine la temelie. Am privit neputincios cum un bloc cenusiu se ridica, etaj cu etaj, dincolo de sosea, acoperind cea mai frumoasa panorama din lume. Mi s-a furat apoi casa nasterii mele, casa in forma de U din Silistra. Am apucat s-o revad ultima data in ’87. Cand m-am intors dupa doar o luna cu un aparat foto, ca sa-mi ramana macar pozele, casa nu mai era. Strada insasi nu mai era. Se mai intinde azi doar intre doua scizuri ale creierului meu...

Privesc de la balconul mamei mele, printre plopii care erau cat mine cand ne-am mutat, iar acum sunt cat blocul. Dincolo de ei e o tragica ruina acum. Marile piloane de rezistenta, dezgolite, isi mai inalta cofrajele catre cer. Un perete a ramas in picioare, inclinat, gata sa se prabuseasca la prima suflare de vant. Cladirea asta era pentru mine vie, un arhetip in lumea mea interioara, o runa in alfabetul meu. Mi-au dat-o jos intr-un mod tampit, vandalic, crud, inutil…
Nu-mi ramane acum decat dezolarea.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   moara

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de