Mica integrare in marele Paris (6)

Intr-un cerc, centrul si marginile sunt o chestiune de relatie intre zone, nu de substanta.

Periferiile Parisului, spre deosebite de ale Bucurestiului, deloc urbane, sunt tot atat de urbane ca si Centrul. Dotarile, strazile, magazinele nu sunt radical altfel. Periferia pariziana e marcata doar de felul in care intelege lumea de aici oferta municipalitatii, a civilizatiei urbane. Diferenta e la psihologia populatiei, nu la calitatea edificiilor, la complexitatea dotarilor. Periferia e o stare de spirit. Centura lata de localitati, legata prin sosele, RER si, in principal, prin natura intereselor de metropola propriu-zisa, e, in toate privintele, urbana. Parizienii nu ies, ca bucurestenii la plimbare, in Centru. In jurul Parisului nu afli sate si aglomerari de cocioabe. Nici nu stiu daca Franta are sate. Oricum, nu in acceptia romaneasca la termenului. La Paris e "in Centru" peste tot. Romanii, care se stabilesc la periferii, unde chiriile-s considerabil mai mici, iar anturajele considerabil mai proaste, resimt doar sufleteste marginalitatea. Altfel, bistrourile, televizorul, statia de autobuz, cadenta desavarsita a orarelor transportului in comun, salubritatea sunt la fel ca in Centru. Doar ca in razboiul continuu si declarat dintre curat si murdar, murdarul castiga batalie dupa batalie.

Cea mai faimoasa si aglomerata locuire din Nord e asa-numita Piata de Pureci. St. Ouen nu e, cum cred multi, un talcioc, ci un oras. Parisul e un oras alcatuit din multe orase. Pe un trotuar te afli intr-un oras, pe celalalt in altul. In Canada, intre Hamilton si Toronto, orasele sunt despartite de trotuare. Candva, intre acestea se intindeau campii si dumbravi. Linia de metrou 4, al carei capat de nord e chiar la Porte de Clignacourt, unde incep "Les Puces de Paris - Saint-Ouen", te anunta, prin varietatea de Turn Babel a masei de calatori, ca n-ai sa ajungi in nici un caz in "Parisul de altadata". Rue Jean-Henri Fabre si Avenue Michelet, din incrucisarea carora se desfasoara uriasul targ de antichitati, deschid balul cu doua bariere de tarabe si cosmelii, care vand ieftin de toate, dar in principal imbracaminte si incaltari. "Cacarea lumii", cum obisnuia sa spuna un amic din New York cand ne aventuram in comertul stradal controlat de cei de culoare. Primul impuls e sa faci binisor stanga-mprejur si sa o stergi pe cat posibil neremarcat. Odata strabatuta bariera de culoare, ajungi in triunghiul cu sute de magazine cu anticuri numit Vernaison. Vizitatorii, nauciti de infinitul ulicioarelor, al usilor larg deschise si al ofertei de obiecte, tablouri si mobilier, cred ca mai mult de atat nu se poate. Or, in intinsul carelaj de stradele ce merge spre vest exista inca alte ametitoare aglomerari de negustorii. Locuintele, blocurile cu birouri, depozitele se amesteca intr-un delir cu concentrarile de standuri acoperite. Doar ca negotul cu antichitati e in cadere mare si, dupa forfota agresiva din culoarele cu tarabe si interese din cele mai dubioase, in "Puces"-ul propriu-zis e liniste si pace. Ceva pare sa se fi terminat pentru totdeauna, iar ce sta sa inceapa nu stie nimeni. Ultimele generatii de chilipirgii nu mai cumpara mobila stil, ci mobilier ieftin si functional. Si nici americanii nu mai trec Oceanul intr-o veselie, ca inainte de 11 Septembrie.