x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mihai Eminescu - Articoli nepoliticoşi

0
15 Aug 2008 - 00:00

Opere
Sunt persoane singulare sau colective – care-s  inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna... Cum se poate – dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter... politic – oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.



Opere
Sunt persoane singulare sau colective – care-s  inamici comuni tuturor partidelor şi tuturor guvernelor, mai ales cînd acele partide sunt personale şi nu de principii. Partide personale şi nu de principii? Ce va să zică asta? Ce? Nimica. Aţi auzit ceva nou? Ionescu şi cu Ion Ghica şi-au dat mîna... Cum se poate – dar principii aşa de diferiţi? Iată ce va să zică partide personale. Partide de oameni fără caracter... politic – oameni pe care nu poţi conta, factori cu care nu poţi calcula.

Ce va să zică caracter? Un om cu principii bune ori rele, totuna, pe care cunoscîndu-le însă să ştii sigur şi tare că poţi proroci cu sfinţenie cum că în împregiurea cutare şi cutare, omul nostru se va purta aşa şi aşa – dar în fine numai aşa şi nu altfel. De se poartă altfel, chiar de s-ar purta bine, totuşi nu mai (e) cu caracter, ci fără. În fine omul ale cărui fapte sunt dictate de principii bune or rele, salutarii or pernicioase, e om de caracter; iar omul care lucrează sub impresiunile momentului fără ca prin faptele lui să se ţese firul cel roşu al principiilor, e om fără caracter, e un factor cu care nu poţi calcula, e un individ de care nu poţi şti cum se va purta anume în împregiurarea cutare sau cutare.

Un ministru, fie cît de genial, în România nu va isprăvi nimica, pentru că nu are (la) dispoziţiune alţi factori  cu care să calculeze decît astfel de oameni. Azi omul meu e de-un principiu, mîine bagi de samă că s-a schimbat. Azi roşu, mîine alb; azi alb, mîine negru; azi Rada, mîine Neaga – ba-ncă cu toate astea pretinde să-l şi respect, să şi zic: Mare-i mă! Şiretu-i mă! Grozavu-i mă! Uite mă! etc.
Iată ce vor să zică partidele-n România – pardon! Partidele personale – cine-ar putea presupune aşa ceva despre onorab(ile)le partide din România şi mai cu samă încă de toate fără deosebire! Auzi acolo prezumţiune. Inamicul comun al acestor donquixonade e aşa-numitul simţ comun. Ce principiu, domnule – îmi zicea un biet mitocan robust şi roşu la faţă – ce principiu şi libertate... Nu vezi că toţi îmblă după chiverniseală.

După chiverniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru... chivernisală.

Dar acuşi mă pomenesc c-un ziar roşu ţipînd: Domnule! D-ta batjocureşti opiniunea publică. D-ta calomniezi ţara! D-ta, cinic şi corupt, despreţuieşti presa! D-ta insulţi naţiunea!

Naţiunea! Hoho! Naţiunea va să zică. Un rău au partidele noastre: că se identifică fiecare din ele cu naţiunea. "Suntem naţiunea... nu mai sunt partide-n ţară! Toată ţara-i numai o partidă: naţiunea!" Iată ce zic unii, iată ce zic şi ceilalţi.

Ba da, domnişorilor, nu sunteţi dv. naţiunea, nici unii, nici alţii, nici măcar toţi la un loc, nici măcar generaţiunea toată, căci naţiunea are zeci şi iarăşi zeci de generaţiuni. Dv. puteţi fi o generaţiune, un fragment, drept să vă spui cam mizerabil şi cam putred, al acestui corp ce trăieşte zeci (de) secoli: naţiunea.

Deficit lîngă deficit, împrumut lîngă împrumut, dătorie lîngă dătorie, gaură lîngă gaură, pînă ce finanţele României nu vor fi curînd decît o gaură mare. Aviz onor. ministeriu de ga... de finanţe! Aviz mandatarilor ţării!

Trei moduri sunt de-a rezolva o cestiune.
Cel dintîi e că vezi lucrurile, surîzi amar, te îndoieşti... dar stai la îndoială şi nu mergi mai departe. Scepticism.

Cel de-al doilea e că vezi răul, îţi sfărmi căpăţîna de-i afli cauzele, calculezi cu cifre pozitive şi nu imaginare, iluzorii, îţi scurtezi din plapomă binişor şi te-ntinzi numai pe cît ţi-ai scurtat-o... devii onest şi econom. Pozitivism!

Al treilea e că: văzînd răul, surîzi cu nobleţe şi dispreţ şi-ţi zici în minte: Ţara e bogată, ţara va plăti... Timpul va şterge şi urmele. Optimism!

Să analizăm toate aceste trei moduri în rebus. Cel dintîi şi cel de-al treilea sunt cele obicinuite în România, cel de-al doilea e cel obicinuit prin alte locuri a(le) lumii, mai cuminţi.

Atît scepticul cît şi optimistul se opresc la îndoială însăşi şi nu merg mai departe. Unul ştie (răul) şi cată lîngă el, altul (îl) ştie şi sare cu ochii închişi peste el. Dar nevrînd a şti de rău şi ig(no)rîndu-l, el totuşi există. El ar exista chiar dacă nu l-ar şti nimeni, ar exista şi, ca tot ce-i rău, ar creşte şi s-ar mări progresiv pînă ce s-ar fini cu ruina statului român. Să ne explicăm.

Azi sunt în România atîţia amploiaţi încît ai putea să împli cu ei două generaţiuni, nu una. Jumătate din aceşti oameni care zgîrîie la hîrtie ar putea să zgîrie brînză şi să cîntărească la măsline or(i) să facă cizme şi haine. Cîte braţe s-(a) luat meseriei, cîte comerciului, ba cine ştii cîte artei şi literaturii. Dacă Gr. Alexandrescu n-ar fi fost toată viaţa lui amploiat ar fi devenit unul din cei întîi literaţi ai Orientului. Ci aşa: toate puterile sufleteşti ale generaţiunei sunt absorbite de lupte de partide, şi la rîndul lor toate partidele nu sunt decît amploiaţi pe de-o parte cei activi, pe de alta cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă o numesc cu toţii presă. Ce fizionomie are drăguţa ceea de presă, despre aceea cititorul va fi avut bunăvoinţa de-a se informa din articolul meu intitulat: Limba în ziarele din România liberă.

Încă un rău au oamenii din România: înainte voia fiecare să fie domn, azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atîtea monede de-un ban pe cîţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor lor celor mai fericite.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   romania,   naţiunea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de