x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mihai Eminescu - Flori stilistice din ziarele româneşti

0
27 Aug 2008 - 00:00

Opere
La redacţia "Românului" se află un manuscript, de un autor necunocut, care tratează mai pe larg despre mări şi ţărmuri necunoscute încă. Taina cu care redacţia cearcă a învălui descoperirile, făcute desigur de unul din colaboratorii săi, răsuflă totuşi din cînd în cînd prin articolele numitei foi, încît se vede că membrii biroului de redacţie se adapă din acest manuscris plin de descoperiri noi.



Opere
La redacţia "Românului" se află un manuscript, de un autor necunocut, care tratează mai pe larg despre mări şi ţărmuri necunoscute încă. Taina cu care redacţia cearcă a învălui descoperirile, făcute desigur de unul din colaboratorii săi, răsuflă totuşi din cînd în cînd prin articolele numitei foi, încît se vede că membrii biroului de redacţie se adapă din acest manuscris plin de descoperiri noi.

Aşa de ex. d. C. Arion, despre care lumea credea că-i la Văcăreşti, e mort de mult – el s-a înecat. A fost îmbrîncit în oceanul celei mai triste pieiri. Din această notiţă a "Românului" istoria critică a viitorului va deduce: încă în anul 1876 exista, după relaţii acreditate din acea vreme, trei mări numite ale pieirii şi anume mare tristis, mare tristioris şi mare tristissimae peritionis. Ţărmurii acestora par a fi fost refugiul de predilecţie al casierilor celor doritori de răcoare şi singurătate; dar vai! Periculos refugiu, căci locuitorii ţărmurilor aveau obiceiul de a pune mîna pe ei şi a-i arunca în cea din urmă din aceste trei mări, în oceanus tristissimae peritionis.

Învăţatul chinezesc d. Iang-Keh-Tiang s-a arătat atît de interesat de articolul de fond din no. 5 al "Salvării Piteştilor", încît doreşte intra în corespondenţă cu redactorii acelui ziar. Iată ce spune acel articol:

Dacă omenirea în genere de secole nu face alt decît a continua o luptă infinită, aceasta nu e decît numai ca să atingă un scop oarecare celor mai mulţi necunoscut. Acest scop este cel mai sublim, pentru că el este fericirea şi perfecţiunea omului, unicile condiţiuni care-l pot apropia de creatorul său. Iang-Keh-Tiang a tresărit de bucurie la citirea acestor cuvinte şi a exclamat: iată un om. Apocaliptica claritate a acelui articol, stilul cel corect şi uşor al iluminatului necunoscut l-au făcut pe învăţatul chinezesc să creadă că acest român este o nouă întrupare a lui Budha. Se aude chiar că mai mulţi budhaişti din Honolulu au hotărît să facă o călătorie pînă la Piteşti, ca să afle în sfîrşit acel scop oarecare, celor mai mulţi necunoscut şi pe care redactorul "Salvărei" îl cunoaşte atît de bine.

Tot în ziarul "Salvarea" se află o dare de seamă asupra unei reprezentaţii teatrale. Iată cîteva floricele stilistice ale scriitorului piteştean:
Durerea ce încearcă o mumă despărţind-se de fructul ei nu putea să fie mai bine reprezentată.
Publicul bucureştean şi iaşan au încoronat totdeauna pe acest artist cu laurii aplaudelor.
Paul Ditia este un rol dificil, un caracter excepţional, ceea ce face multă onoare d-lui Petreanu.
Sala nu era îndestul de plină cu toată micşurimea ei, şi aceasta sîntem autorizaţi a crede c-a provenit din cauza alergiei zilei de 21 curent Sînţii împăraţi Constantin şi Elena; mai cu samă aflîndu-ne în ajunul celor mai interesante elecţiuni mulţi orăşeni n-au putut veni.
(La Piteşti trebuie autorizaţie pentru a crede ceva).

În ziarul "Ialomiţa", care primejduieşte prin apariţiunea sa fiecare duminică a tîrguşorului (urbei) Styrbei, se face şi literatură. Un tînăr plin de talent, cum se vede, publică în acea foaie "Dramele Baraganului", scriere originală (foarte originală!) contemporană. Prima parte: convertirea banditului, cîrciuma de la cărare.
Iată textul începutului:
Era timpul înfiorător. Sara unei din cele din urmă zile ale lui fevruarie anul 1848 adusese cu sine un viscol spăimîntător. Ninsoarea grozavă ce începuse de cu ziua nu mai putea cădea. Ea era oprită de un viscol furtunos; şi supunîndu-se astfel unui element mai puternic decît dînsa ea alerga rătăcindă prin aerul rece şi aspru. Din astă cauză se putea vedea locuri de imense întinderi neatinse de ninsoare. În alte părţi însă, adică în acelea unde vîntul era mai puţin forte, ninsoarea cădea la pămînt în mase colosale şi ajutată de viscol ea se compacta, formînd astfel nişte munţi înalţi şi teribili, încît orice trecere pe acolo devenea imposibilă... Ea găsise un loc mai bun de stabilit în întinsa cîmpie a Bărăganului, al cărui diametru tăiat prin o linie puţin curbă spre răsărit desparte în distanţă de aproape 50 kilometri urbea Styrbei – care este astăzi reşedinţa judeţului căruia aparţine cîmpul ce mergem a-i face cunoştinţa şi care are un rol foarte important în scrierea noastră de comuna Sudiţii, care este punctul limitant al acestui cîmp în această direcţiune.
Nimeni, nici o fiinţă omenească nu ar fi cutezat a străbate acel cîmp în acea noapte. Cu toate aceste evenimentele ce vor urma merg a ne dovedi contrariul. Chiar în acea noapte teribilă, pentru a căruia descriere pana nu e încă destul de abilă, viscolul şi munţii de zăpadă au fost nesocotiţi. Urmele copitelor a unor cai vîrtoşi s-au găsit imprimate într-însă şi chiar diformase munţii ei gigantici.
Sînt oameni – fie de bună sau rea condiţiune – pe carii nimic nu îi poate reţine de la îndeplinirea scopurilor lor. Ei au o voinţă fermă: sînt implacabili. Sînt atît de nestrămutaţi în voinţele lor, încît cutează – şi reuşesc prea adesea – a lupta cu natura, cu elementele ei.
Trei oameni de această categorie, călări, au cutezat aproape de miezul acelei nopţi teribile, părăsind locuinţele lor, a pleca pe drum în direcţiunea de care am vorbit.
Bine învestmîntaţi şi înfăşuraţi în nişte mantale mari pe deasupra cojoacelor lor de blană ei străbăteau acel cîmp solitar. Se vede că-şi cunoşteau destul de bine calea, căci, cu toată mulţimea şi înălţimea troianelor ce întîlneau, ei urmau drumul înainte şi căutau, mergînd, a forma din timp în timp un fel de linie curbă din calea lor străbătută, adevărata formă a drumului ce am descris deja.
Din cînd în cînd, vîntul aducea la auzul călătorilor noştri nişte urlete grozave. Ele voiau să îi facă a înţelege că, osebit de ei, Bărăganul mai era străbătut în acea noapte şi de o sumă de lupi.
Cu toate acestea, călătorii nu dedeau nici o atenţiune acestor urlete. Poate că erau bine preparaţi de arme şi bazau mult pe ele. Poate încă, că cauza care-i făcuse să întreprinză această călătorie în un aşa timp va fi fost atît de presîndă încît îi silise a risca chiar viaţa.
(ferească D-zeu să mai urmeze) S. Feitelsohn
În curînd, divule Feitelsohn!, vei întrece chiar pe d-nu Pantazi Ghica, carele, după cum propovăduieşte "Telegraful", este o autoritate în literatură. Aşadar sempre avanti!, ce dracu, ori caftan pîn-în pămînt ori ştreangul de gît.
 (Comentarii la opul manuscris intitulat Geographia Marium Peritionis)
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de