Minciuni care se întorc

Ce-i plăcut când îmbătrâneşti şi mintea începe să dea rateuri e că dă şi la alţii. Dacă e să fie cu prosteală, atunci să fie la toţi. Se întâmplă ca memoria să-ţi joace şi feste drăguţe. O doamnă, cândva frumoasă, mi-a spus, aproape şoptit şi cu acel aer de complicitate tardivă, pe care-l au unele persoane când ceva din viaţă n-a fost să se întâmple, că-şi aminteşte mereu de anii în care am fost colegi la Petrol şi Gaze. N-am fost niciodată student la Petrol şi Gaze. Faţa doamnei nu-mi spunea nimic.

Destăinuirea ei am înţeles-o doar pe jumătate, fiindcă-s niţel surd de o ureche Şi-a mai adus aminte că m-am bătut cândva cu Mario pentru ea. Mă rog, ce-a fost a fost, a zis necunoscuta. Să ştii că Mario nu-ţi poartă pică. Când apari la televizor, le spune prietenilor: Uite-l pe tipul cu care m-am caftit pentru femeia asta care acum e nevastă-mea. Curând, lângă noi a venit şi Mario. Ce zici de întâl­nire?, l-a întrebat doamna. Nici faţa soţului nu-mi spunea nimic. Erau doi oameni pe care-i întâl­neam prima oară. Unei femei îi convine să-şi amintească de iubiţii pe care nu i-a avut. Iar de bărbaţi care s-au încăierat pentru favorurile sale, cu atât mai mult. Eu, pentru că m-am născut povestaş, încurc frecvent situaţiile.

Nu mai ştiu dacă lucrurile pe care le istorisesc s-au petrecut aievea ori li s-au întâmplat altora şi mi le atribui mie. Nici nu contează. Motivele mele diferă mult de ale doamnelor care amestecă realitatea cu imaginaţia şi dorinţa cu înfăptuirea. Pe mine mă duce, într-o direcţie sau alta, logica subiectului. Pe doamna, logica nostalgiei. Când o persoană, al cărei chip îmi e străin, îşi aminteşte că mi-am rupt oasele de dragul ei, e gata su­biectul. Iar ce zice mai departe per­­soana nu mă interesează. Cândva, o să pun pe hârtie întâm­pla­rea. Când o voi repovesti în datele verosimilului, nu în datele ei proprii. Ce putea să se mai întâmple? Bineînţeles că nimic.

Soţul, Mario, mi-a adus un pahar cu vin, am ciocnit pentru anii când ar fi fost să ne batem pentru o fată ? fiindcă eu, din păcate, n-am făcut-o –, ne-am zis la revedere şi gata. Dac-ar fi fost şi soţia mea de faţă, probabil că am fi schimbat nişte cărţi de vizită şi ne-am fi propus să ne mai vedem. Doamnelor le place să depene amintiri despre anii când tot ce s-ar fi putut întâmpla era mai interesant decât ce s-a întâmplat. Ajuns însă acasă, cuvintele Petrol şi Gaze au început să dea la iveală momente aproape şterse din memorie.

Vreo trei luni am mâncat la cantina Institutului de Petrol şi Gaze. Dădeam examen de admitere la Arhitectură, însă celor cu care mă nimeream la masă le ziceam tot ce voiau ei să audă, ca să nu se mire că-mi luasem o cartelă de prânz la cantina lor. De pildă, că eram student la Petrol şi Gaze. Cu o fată de la Petrol şi Gaze ţin minte că am mers la film de câteva ori. Dar de o bătaie zău că nu-mi amintesc. Şi tare mi-ar prinde bine să aflu că n-am fost toată viaţa un chibzuit şi un închipuit. Că măcar o dată în viaţă am fost în stare de o nebunie şi m-am bătut cu unul, Mario. Acesta-i însă destinul de povestitor: de la o vreme, minciuna se întoarce împotriva ta şi în mod ciudat, parcă prin contaminare, oamenii încep să-şi amintească de lucruri pe care nu le-ai făcut şi nici nu-ţi stăteau în fire să le faci.