Minciuni de patrimoniu

Aproape tot ce invatam, pana ce ajungem la facultate si incepem sa ne indoim de adevarul unor lectii, tine mai mult de religie decat de stiinta.
Trebuie sa credem in ce ne spun manualele de istorie, de literatura, de botanica. Unii, dupa ce-si rotunjesc instructia si cunosc lumea, pun sub semnul indoielii pana si cunostintele geografice de baza, nu numai pe acelea despre trecutul eroic al patriei. Cei mai multi oameni insa, desi n-au citit un rand din Vlahuta si habar n-au cand a domnit Mihai Viteazul, traiesc si sfarsesc cu credinta - nu cu convingerea - ca Vlahuta a fost foarte mare poet si ca Mihai Viteazul era un etalon european de curaj, omenie si loialitate. Uneori, descoperim ca marii inaintasi au fost remarcabili in cu totul alte privinte, decat ni s-a spus la scoala, ba chiar mai insemnati, decat ne-am deprins sa credem. Dar fiind vorba, cum spuneam, de credinta, nu de adevar, modificarea opiniei inspre mai mult si mai bine se produce la fel de anevoios ca inspre mai putin si mai rau. Cu trecerea timpului, importanta lui Eminescu, pentru asezarea limbii romane intr-o matca sigura si functionala, se dovedeste superioara celei de autor de poezioare iubite neconditionat de tot omul. Totusi, dintr-o suta de autohtoni, nouazeci si noua vor mima incantarea maxima recitand "Somnoroase pasarele" si doar unul se va incumeta sa cugete in ce chip sublim a fost nechibzuit si dezordonat geniul si cum devine cultura in absolut un motiv de blocaj in relatiile sociale curente.

Despre rascoala taranilor din 1907 stim din toate lectiile si cartile ce ni s-au predat pana tarziu, iar la Universitate, chiar mai gresit ca in scoala elementara si liceu, ca a fost pentru pamant, contra impilarii boieresti si ca s-a lasat cu 11.000 de morti. O emisiune tv a istoricului Alex. Mihai Stoenescu, profund documentata si fara nici una din judecatile ipocrite ale veacului ce a trecut de la evenimente, mi-a dovedit cat de mult mizeaza invatamantul general pe principiul clerical "Crede si nu cerceta". Miscarile de la 1907 au fost de la un cap la altul o diversiune a imperiului rus, pornite in nordul Moldovei cu lipoveni si agenti socialisti si marcate de la un cap la altul de un antisemitism atroce. La final, tulburarile au avut un numar considerabil mai mic de victime - decat am invatat - cifra exacta - din care foarte putini tarani - fiind sub 400.

Emisiunea istoricului Stoenescu mi-a reamintit un incident urat din biografia mea de gazetar proletar, cand am avut de ales intre o injuratura grobiana si o concediere discreta. La o comemorare a lui ’907, publicatia la care lucram trebuia sa dea pe pagina intai traditionalul articol despre cele 11.000 de victime. Din pricini pe care nu le-am aflat niciodata, sectia de presa a CC al PCR hotarase ca in anul acela - 1980 sau 1981, nu mai tin minte bine - numarul mortilor sa fie substantial diminuat. Astfel ca de la o ora la alta primeam alte cifre: ca ar fi fost 7.000 sau ca numai 5.000. Mi-am permis, tot tranzactand cu tovarasul cenzor, care-mi transmitea la telefon ultimele "indicatii", sa folosesc o licenta. Sa scriu, bunaoara, ceva de genul "intre 2.000 si 11.000". Convorbirile fiind ascultate, cenzorul m-a injurat lung, apasat, tiganeste, ca sa se stie acolo "sus" ca el nu era de acord cu gluma.

Nu stiu daca mai e in viata si nici daca citeste Jurnalul National. Inarmat insa cu adevarurile istorice furnizate de domnul Stoenescu, ma simt dator sa-i comunic bravului meu cenzor un sincer si definitiv: Ba p-a ma-tii, ma, ca n-au fost decat 400 de morti si majoritatea de-ai lor, nu de-ai nostri!

Ce inseamna "de ai lor", ramane inca sa precizeze nume cu nume istoria, fiindca "ai nostri" stim acum exact cine si cati au fost. Ca intotdeauna de-a lungul vremurilor, cativa.