x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mineriadele nu sunt marca - o marca exclusiv romaneasca

0
15 Apr 2005 - 00:00

Avangarda minerilor, oamenii muncii din Bucuresti si din judetul Ilfov, si-a facut aparitia in Piata Victoriei de pe 28 ianuarie 1990, incepand cu sapte seara. Din cate tin minte, cand am plecat din Piata, am lasat in urma micul grup de tineri anti-FSN ascultand, zgribuliti de dezamagire, Radio Europa Libera la un tranzistor.

Oamenii muncii pusesera stapanire pe spatiul ocupat pana nu de mult de membrii si simpatizantii Opozitiei. Cum sedeam in Stefan cel Mare, am luat-o pe jos pe langa aripa din stanga a Guvernului. Autobuzele care-i adusesera pe contramanifestanti se insiruiau pe o lungime de jumatate de kilometru. Nu mai incape nici o indoiala. Manifestatia spontana fusese minutios pusa la cale. De altfel, intr-o marturisire post-factum, caracterul planuit al asa-zisei explozii spontane de manie populara ni se dezvaluie decisiv. Povesteste Dumitru Mazilu in Revolutia furata: "La 21 ianuarie, cand am fost informati ca acele trei partide traditional-democratice: Partidul National Taranesc - Crestin si Democrat, Partidul National Liberal si Partidul Social-Democrat, organizeaza o demonstratie duminica, 28 ianuarie, ei au declarat ca "situatia nu mai trebuie PIERDUTA de sub control"". "Ei", asa cum le zice Dumitru Mazilu celor din conducerea FSN, grupul moscovit poate, se apuca imediat de treaba. Ion Iliescu convoaca pentru a doua zi, la ora 10:00, Comitetul Executiv al CFSN. Fara sa le spuna celorlalti de rosturile reuniunii, zice Mazilu. Dar, asa cum mentioneaza autorul, "toti banuiam ca este vorba despre manifestatia de duminica, 28 ianuarie 1990". Sedinta propriu-zisa e o punere la cale. Tonul il da Ion Iliescu. El atrage atentia ca "nu mai avem dreptul sa fim luati nepregatiti, repetandu-se evenimentele din 12 si 24 ianuarie...".

Colectivul nu sta la indoiala. Se trece de indata la aspectele practice: "S-au facut calcule, cate zeci de mii de oameni sa fie mobilizati, socotindu-se ca intre 30-10.000 ar putea ocupa intreaga zona. Sectia organizatorica si Corpul imputernicitilor, prin Consiliul FSN al municipiului si cele ale Sectoarelor Capitalei, urmau sa aduca oameni si sa pregateasca lozincile de sustinere a Frontului si a liderilor sai, precum si lozinci de combatere si condamnare a partidelor "istorice"".

S-a scris atunci, dar mai ales dupa aceea, ca oamenii muncii au fost adusi de puterea FSN-ista in cadrul unei politici nu lipsite de siretenie. Experienta Poloniei de la inceputurile anilor ’80, a Cehoslovaciei din noiembrie 1989, a Romaniei din decembrie 1989 dovedisera in chip zdrobitor ca orice interventie a oamenilor in uniforma - soldati, politisti, jandarmi, ba chiar si pompieri - detoneaza nemultumirea poporului si nu o potoleste. De aceea, Puterea din 1990 s-a gandit sa apeleze la oamenii muncii.

De atunci, nu s-a ivit nici o dovada categorica menita a transforma ipoteza in teza. Avem insa, pentru a-i da un anume sprijin, experienta cubaneza de dupa 1989. Experienta numita "brigazile de raspunsuri rapide". Cum actioneaza aceste brigazi? Ne da un raspuns volumul - document Sfarsit de secol la Havana, scris de Jean-Franois Fogel si Bertrand Rosenthal pentru Editions du Seuil in 1993 si aparut in versiune romaneasca la RAO in 1999. Autorii surprind cateva dintre momentele in care "brigazile" au raspuns rapid prin asa-zisele "acte de repudiere". Pe 19 noiembrie 1991, disidenta Maria Elena Cruz Vorela se trezeste cu locuinta din Alamar (Havana) luata cu asalt de manifestanti indignati de faptele sale anti si chiar contrarevolutionare. Sub ochii Politiei, care se face ca intervine, adversara regimului e scoasa afara din casa, lovita, pusa sa inghita fluturasii anticastristi. In ianuarie 1991, alt disident, Elizardo Sanchez Santa Cruz, cunoaste pe pielea lui iuteala cu care brigazile raspund la chemarea Revolutiei. O multime inarmata cu rangi de mana, pietre si bate ii distruge ferestrele, intra in casa sa din cartierul Playa si-i distruge mobilierul. "Brigazile de raspunsuri rapide" sunt create la initiativa inaltelor cercuri ale Puterii din Cuba. Potrivit volumului Sfarsit de secol la Havana, pe 27 decembrie 1991, Carlos Aldena, la ora respectiva inca la Sefie, expune noua politica in cadrul unui cerc restrans de aparatciki: "(...) Eventualitatea unei manifestatii de strada importante a fost discutata la Comitetul Central inca de la inceputul anilor ’80. O comisie a studiat solutiile din Polonia: Armata, Politie, Militie. A fost achizitionat si echipamentul: casti, scuturi, ciomege, grenade; lipseau tunurile cu apa, cand s-a pus intrebarea: ce sa faca si cu ele? Sistemul cubanez, formatia oamenilor fac imposibil ca sa se supuna cineva ordinului de a trage asupra manifestantilor. Daca lucrurile ar ajunge acolo, "noi vom pierde partida", spune Aldana, pentru ca Revolutia nu ar putea suporta sa circule imaginea unor oameni in uniforma reprimand civili. Civilii care se bat intre ei ar fi, in schimb, altceva. Pentru asta, concluzioneaza el, au fost create "brigazile de raspunsuri rapide"". De unde se vede ca mineriadele nu sunt o marca exclusiv romaneasca.

NIMIC NU SE PIERDE

NOIEMBRIE 1938. Ministrul Muncii si Asigurarii Sociale, Mihail Ralea, pune piatra de temelie la constructia noilor locuinte muncitoresti in "Vatra Luminoasa". Dictatura carlista stia sa foloseasca propaganda

LUMEA PRIN CARE TREC

Intrecerea pentru sefii


Dupa ce-i pune pe Ceausesti la elicopter, generalul Victor Stanculescu vrea sa ajunga la Ministerul Apararii Nationale. In premiera dupa decembrie 1989, el ii marturiseste lui Dinu Sararu, in interviul acordat sub titlul Generalul Revolutiei cu piciorul in ghips, ca n-a mers direct la minister. Pentru ca avea nevoie de o masina, s-a dus mai intai la Ministerul Industriei Alimentare, in Piata Walter Maracineanu, stiind ca acolo va gasi un telefon guvernamental.
Intreaba Dinu Sararu, curios si scriitor totodata:
"Dar la ce va gandeati pe drumul asta pana la Ministerul Industriei Alimentare?"

Era drumul pe langa Biserica Cretulescu, spre Cismigiu. Multimea se tuca si se imbratisa in Piata Palatului. Unii spargeau de zor fe-restre. Altii furau. Generalul va fi trecut, probabil, pe langa multi bucuresteni care n-au dat nici o atentie insului inalt, in civil, coborand tacut spre Cismigiu.
La ce se gandea Generalul?
"Ma gandeam cum sa ajung mai repede la Ministerul Apararii Nationale, ca sa fiu eu cel care sa comande si nu sa vina altul sa se bage... Asta era gandul meu, de a ajunge mai repede!"

Fata de alti varati in cazanul clocotind de intrigi si tradari care e Decembrie 1989, Victor Stanculescu are un atu: nu e ipocrit. El spune de-a dreptul, recunoscand cinic, in locul lor, resortul interior al vanzolelii din decembrie 1989: sa ajunga cat mai repede, "ca sa fiu eu cel care sa comande".

BARFE

George Enescu, gelos


Maruca Cantacuzino, doua decenii amanta si alte aproape doua nevasta lui George Enescu, povesteste in Memoriile sale intitulate Umbre si lumini. Amintirile unei Printese Moldave despre geloziile crunte ale lui G. Enescu. Inainte de primul razboi mondial, pe cand Enescu se afla la Paris, Maruca se enerveaza, pentru ca iubitul intarzia. Ca sa-l pedepseasca, pleaca in Norvegia, unde lasa impresia ca are un iubit.

La Budapesta, eroina se plimba pe peron, in timp ce trenul stationa, cu Nicu Filipescu, varul sotului. Deodata, se trezeste fata-n fata cu Enescu. Acesta se intorsese de la Paris si o vazuse pe fereastra vagonului. Furibund, sare din tren, o apostrofeaza pe Maruca ("cu maxilarele proeminente inclestate si pumnul ridicat") si, rasucindu-se pe calcaie, alearga spre trenul deja pornit.

La intoarcerea Marucai, la vila Luminis de la Sinaia, Enescu ii cere explicatii. Femeia a pastrat, potrivit propriilor marturii, "o tacere condescendenta". Alice Rosetti-Tescanu, mama Marucai, presimtind nenorocirea, se postase sub ferestrele vilei. Scrie Maruca Cantacuzino in Franta, dupa ce devenise Enescu: "Strigatul pe care l-a scos, cand, din ascunzatoarea ei, l-a vazut pe Pynx ridicand buturuga mare cu care voia sa-mi crape capul, a oprit gestul fatal si l-a trezit. Golit de furie si-a venit in fire si a fugit, fara sa se uite inapoi, scotand un geamat scurt si ragusit, ca un leu ranit. In ce ma priveste, am lesinat in bratele mamei!". Maruca e o inchipuita. Nu-i exclus ca scena sa stea sub semnul nevoii ei de exagerari telenovelistice. Sigur e, insa, ca G. Enescu era amantul unei femei maritate. Si ca orice amant, gelos nu pe sot, ci pe un ipotetic concurent.

UN SECOL IN IMAGINI

IULIE 1981. Dupa o ceremonie fastuoasa, Charles si Diana pleaca in luna de miere
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de