x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mircea Ghiţulescu, aşa cum nu voiam să-l văd vreodată

0
Autor: Ştefan Mitroi 20 Oct 2010 - 00:00
A scris despre sute de piese de teatru. A scris chiar el câteva piese de teatru. N-aş fi crezut însă să-l văd jucând vreodată într-o piesă de teatru. Luni seară, când am păşit în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor, în loc să-l văd la masa de unde conducea întâlnirile lunare ale Clubului Dramaturgilor, Mircea Ghiţulescu şedea în mijlocul încăperii cu mâinile pe piept. Din miile de piese care-i trecuseră prin mână, el o alesese pe cea mai absurdă dintre toate. Nu pentru Club. Ce bine ar fi fost să se întâmple aşa!

Am fi acceptat până la urmă cu toţii că Mircea, care nu se lăsa păcălit niciodată, a fost tras pe sfoară de un autor ratat. Dar alesese piesa chiar pentru el, distribuindu-se în singurul ei rol. Nu i se potrivea deloc. Căci trebuia să joace rolul unui mort în piesa aceasta, iar Mircea iubea viaţa. I-ar fi trebuit un număr de ani cel puţin egal cu cel al paginilor Istoriei Dramaturgiei Româneşti, pe care a scris-o, pentru a-şi mărturisi dragostea până la capăt. Iubea scena şi oamenii ei. Iubea cărţile şi cuvintele din care sunt ele alcătuite. Era mai tot timpul la cheremul acestora. Aproape că nu-şi acorda răgaz pentru odihnă. Te pomeneşti că din pricina asta a acceptat un asemenea rol, ca să se odihnească! Aşa mi-am spus la plecare, încercând să mă mint. Dar marţi seară l-am găsit pe Mircea Ghiţulescu tot aşa, cu mâinile pe piept şi foarte tăcut.

Aş fi vrut să strig: Gata, Mircea, opreşte-te, întoarce-te la viaţa ta de mai-nainte, nu eşti făcut să joci în piese de teatru, în orice caz, nu într-una atât de lipsită de noimă! Am văzut însă în clipa următoare moartea prietenului meu multiplicată nu atât în oglinzile de pe pereţi, cât în noi toţi cei de acolo. A fost pentru prima oară când am plâns la Clubul Dramaturgilor. Ce va fi mai încolo nu ştiu. Mircea e hotărât să-şi joace rolul până la capăt. Ne vom ţine astăzi până la Cimitirul Bellu după el. Poate se răzgândeşte.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de