Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cornel Dinu scrie cărţi. E treaba lui. După cum şi treaba celorlalţi este să procedeze după cum fiecare crede de cuviinţă. Unii citesc ceea ce scrie Cornel Dinu şi, dacă se simt stârniţi, duc gândul mai departe în opoziţie sau de aceeaşi parte a baricadei cu autorul, fără ca discursul lor critic să atingă cote beligerante. Alţii, mai grăbiţi, trec peste faza cititului şi se rezumă doar la ripostă.
Ca eroi de poveste au tot dreptul la replică. Dar, ca şi autorul, reclamanţii îşi asumă riscul pe proprie răspundere. Fiindcă răscolirea trecutului devine pe alocuri extrem de sulfuroasă. Emeric Ienei se miră: “Cum şi-a permis să folosească numele meu?”. Emeric Ienei îi acordă lui Cornel Dinu şansa circumstanţelor atenuante: “A fost dezinformat, probabil a avut un elan necontrolat”. Şi tot Emeric Ienei, deşi stelist împotriva unui dinamovist, rămâne în limitele bunului-simţ, propunând lămurirea situaţiei într-un dialog civilizat: “Aştept un telefon de la el”. Mircea Lucescu, coleg de pijama ministerială cu Cornel Dinu, alege, spre deosebire de Ienei, să fie tranşant, categoric şi chiar absolutist. “Cât am fost antrenor la Dinamo, ministrului Postelnicu i-a fost interzis să se implice la echipă”. Ministru. Miliţie. Postelnicu. Mă ia capul. Oare cât de zeus era protectorul antrenorului Mircea Lucescu dacă un ministru de Interne, care pe deasupra se mai chema şi Postelnicu, avea interzis la Dinamo? Cum pe atunci Elena Udrea nu exista, să mă gândesc la vreo altă Elenă? Ai fost tare de tot, nea Mircică! Atât de tare, încât aş vrea să te cred atunci când îl contrazici pe Cornel Dinu şi zici matale că tot ce s-a câştigat la Dinamo a fost doar prin fotbal. Aş vrea să te cred, dar nu pot. Nu mă lasă martorii care n-au murit, care au şi ei dreptul la poveste. Martorii ăia care deapănă amintiri încălţate în ghete de aur câştigate al dracului de cinstit şi doar prin fotbal, care nu uită de victorii şi flăcări subalterne dinamovismului central. Mircea Lucescu are tot dreptul şi chiar datoria de a-şi curăţa imaginea. Dar nu folosind detergenţi mincinoşi, fiindcă mai tare se pătează. Mircea Lucescu ne-a tot plictisit cu ideea persecuţiei, cu bazaconia presiunilor pe care Valentin Ceauşescu le-ar fi exercitat asupra sa în încercarea de a-l determina să părăsească ţara. Ne-a plictisit Il Luce şi cu încercarea sa tâmpă de a se prezenta singura virgină de pe şoseaua de centură a fotbalului. Când cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie susţin că ar fi fost micul întemeietor al cooperativei, când ştim că are merite deosebite în desfiinţarea trofeului “Gheata de aur” şi că el era cel care linguşea pe lângă Valentin Ceauşescu pentru a obţine postul de antrenor la Steaua, nu-i mai putem înghiţi gogoşile înfuriate. Meritele actuale ale antrenorului Mircea Lucescu, altfel indiscutabile, pot valora şi mai mult în evaluarea publică dacă el ar alege spovedania cinstită în locul negării unor greşeli ale trecutului. Marele strateg poate gândi o soluţie înţeleaptă şi pentru sine.
