x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mirosul picioarelor i-a băgat la puşcărie

0
Autor: Ion Cristoiu 28 Iun 2009 - 00:00
Mirosul picioarelor i-a băgat la puşcărie Karina Knapek/Jurnalul Naţional


Costică Banu, fiul lui Tache Banu din Vale, cum i se spunea în Vintileasa, pentru a-l deosebi de un alt Tache Banu din Deal, a fugit de acasă când avea 17 ani, după ce încercase să spargă Magazinul sătesc şi să fure un lanţ de bicicletă.



Voia să-şi facă din el o brăţară din alamă. Nu găsise însă nici un lanţ. Fuseseră aduse vreo trei, dar le cumpărase pe toate un ins din satul vecin, care avea nevoie de ele pentru un dispozitiv de scos porcul din coteţ când acela refuza. În Magazin se găseau de toate: aparate de radio, cazmale, pachete de biscuiţi expiraţi, saci cu piatră vânătă, ba chiar şi biciclete. Costică Banu nu se atinse de nici unul dintre ele.

Cum avea să spună miliţianului din sat, care-l iertă în cele din urmă, el spărsese Magazinul pentru lanţul de bicicletă. Nu găsise nici un lanţ? Foarte bine! Plecase fără să-şi însuşească nimic, deoarece toate celelalte articole nu-l interesau.

Timp de zece ani după dispariţia din sat, ai lui nu mai ştiură nimic de el. Din când în când se trezeau că trebuie să plătească în numele lui o amendă de călătorit fără şapcă pe acoperişul vagonului, de trecut pe roşu într-un orăşel de provincie sau de cântat cu gura mare într-un local pe ai cărui pereţi scria clar: Cântatul strict interzis! Deşi amenzile costau, ai lui le plăteau cu bucurie: datorită lor ştiau că băiatul trăieşte.

Era greu de presupus că distrugerea oglinzii din local, precedată de fugăritul ospătăriţelor prin bucătărie, putea fi opera unui mort. Şi dacă se gândeau că pentru a te bate cu doi inşi într-un iarmaroc, pe motiv că fluierului cumpărat de la taraba lor îi lipseşte o gaură, trebuie să fii în formă, graţie amenzii, chiar dacă piperată, ai lui ştiau astfel că e şi sănătos.

La un moment dat, amenzile încetară să mai vină.
Ai lui, care-l cunoşteau ca pe un cal breaz, nu-şi puseră o clipă problema că s-ar fi cuminţit.
Ori era mort, ori era la închisoare.
Cea de a doua ipoteză se adeveri în cele din urmă.

Într-o zi, cineva din sat, care găsise în compartiment, lăsat de un călător care-l citise, un ziar de acum o lună, le arătă la rubrica Din sala paşilor pierduţi numele lui Costică Banu.

Fusese condamnat la doi ani închisoare în urma unei combinaţii cu pantofi. Membrii bandei, din care făcea parte şi Costică, intrau în câte un magazin de încălţăminte şi cereau un număr greu de găsit. Dacă era vorba despre un vânzător, îi făceau cu ochiul, semnul clar că-l aşteaptă un ciubuc gras. Dacă era o vânzătoare, începeau să-i facă curte, lăudând-o pentru ceea ce nu avea.

- Vai, ce păr frumos!, ziceau ei, bărbaţi arătând bine, elegant îmbrăcaţi, uneia care avea un păr cânepiu, stând să cadă.

- Vai, ce sâni splendizi!, spuneau uneia complexată de sânii ei ca nişte prune călcate în picioare. Aşteptând ciubucul, vânzătorul sau vânzătoarea îl lăsa pe client să probeze o grămadă de pantofi.

Dispărea în magazie, de unde venea cu o grămadă de cutii în braţe, le desfăcea, scotea pantofii, îi dădea unul dintre ei să-l pună în picior, probatorul umbla încolo şi încoace prin magazin, se uita în oglindă, sărea în sus, îndoia laba, păşea pe călcâie, îi întreba pe ceilalţi cum îi stă şi ceilalţi nu spuneau nimic, semn că lor nu le place, pantofii erau daţi înapoi şi vânzătorul sau vânzătoarea o lua de la capăt.

După vreo oră de probat, vânzătorul sau vânzătoarea se prostea complet şi nu mai ştia dacă pantofii din picioarele clientului erau ai acestuia sau, dimpotrivă, dintre cei aduşi la probat. Astfel că solicitantul pleca frumuşel din magazin cu pantofii noi în picioare. Cei vechi avusese grijă să-i ia tovarăşii de bandă.

Când se strângea un stoc de 100 de perechi, pantofii erau vânduţi de oameni anume angajaţi pentru asta la târgurile ocazionale din ţară. Scăpau de ei foarte repede. Cei cărora li se vârau sub nas erau de regulă ţărani veniţi la târg din satele din jur, care se bucurau la un chilipir.

Au fost prinşi dintr-o prostie.
Un ţăran din munţi, venit în târg la Vidra, i-a dat înapoi după ce i-a încercat, deoarece nu-l încăpeau. Era atât de nespălat pe picioare, încât, luând pantofii ca să-i vâre în sacoşă, omul bandei leşină din cauza mirosului.

Veni Salvarea, îl duseră la spital, aici, după ce-i făcură respiraţie artificială, îi cerură un act de identitate, acela se codi, cei de acolo intrară la bănuieli, chemară Miliţia şi de aici până la prinderea bandei n-a fost decât un pas.

La vreo zece ani de la întâmplarea asta, Costică Banu avea să apară în sat, de Paşti, gras de se spărgea, într-un costum de stofă englezească şi cu doi dinţi de aur, împreună cu nevastă-sa, şi ea grasă, dar bine îmbrăcată, şi doi copii care purtau pălării.

În această minivacanţă, cum îi zicea el, surprinzându-i pe toţi prin subţirimea formulării, trecu şi pe la bufet, unde-l dădu gata pe Ghiţă Norocea, bufetierul, om altfel umblat, comandând un pahar cu whisky dintr-o sticlă care se prăfuia pe raft de vreo cinci ani (cine să bea o asemenea porcărie în loc de ţuică?) trimisă bufetului - zicea Ghiţă Norocea - de un merceolog care voise să se răzbune, pentru că trişase la un concurs de desfăcut capacele de sticle de bere cu dinţii.

*
Schimbarea firmelor
Cei din conducerea Casei de cultură nu mai ştiură ce să facă. Deşi au trecut două săptămâni de când au înaintat adresa, nici acum n-au primit un răspuns de la Consiliul de Stat. Cu o lună în urmă, a venit pe linie de partid indicaţia să se schimbe numele Casei de cultură. Nu i se va mai spune pur şi simplu Casă de cultură, ci altfel, mai complicat: Centrul judeţean de creaţie revoluţionară din cadrul Cântării României.




De la această decizie nimic deosebit nu s-a întâmplat în viaţa instituţiei. Casa de cultură continuă să funcţioneze ca şi înainte. Asemenea unui om pe moarte. Altfel spus, deşi părea că-şi va da duhul dintr-o clipă într-alta din lipsă de fonduri, Casa trăia mai departe. Spre disperarea salariaţilor, obligaţi să vină în fiecare zi la serviciu.
Dând curs indicaţiei, conducerea s-a apucat de procurarea unei noi firme.

Lucru destul de complicat, pentru că în oraş, ca în toată ţara, de altfel, s-au impus reglementări stricte în ce priveşte firmele. De acum doi ani, de când un florar din Carei şi-a pus deasupra atelierului, între două lumânări din tablă zincată, firma La mormântul roşu, producerea şi, mai ales, distribuirea de titluri firmelor se supun unor norme limpezi, care nu lasă loc nici unei interpretări.

Pentru ca atelierele de făcut firme desemnate, la rându-le, prin Decret al Consiliului de stat, să poată înmuia pensula în vopsea şi să tragă prima literă, beneficiarul trebuie să prezinte Consiliului Popular Judeţean un întreg dosar de acte. Numerotate strict, pentru a nu fi înlocuite, şi contrasemnate de Organele de specialitate, actele erau trimise Consiliului de stat al RSR spre aprobare.

Numai întocmirea lor presupunea zile şi nopţi de alergat.
Trebuia să dovedeşti că scândura din care urma să fie făcută firma provine dintr-un depozit legal.

De o deosebită importanţă era, alături de lungimea şi lăţimea firmei, culoarea vopselei cu care aveau să fie scrise literele.

Se înţelege că între culoare şi conţinut nu se îngăduia nici cea mai neînsemnată contradicţie. Toată lumea fugea de albastru ca dracu' de tămâie.

Se putea interpreta ca o aluzie la situaţia economiei socialiste.

Între documente trebuia să fie şi aprobarea dată pentru numele respectiv de o Comisie de nume de străzi şi localităţi, de titluri şi firme, alcătuită din reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor, Institutului de Istorie "Nicolae Iorga", Direcţiei Centrale a Administraţiei Domeniului Public şi ai Secţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PCR. Constituirea Comisiei a fost cerută, cum era de aşteptat, de dinamica vieţii. Se semnalaseră în ultimul timp, mai ales în provincie, nume de străzi şi intrări cu grave inexactităţi din punct de vedere istoric sau cultural.

Ca să nu mai vorbim despre greşelile gramaticale descoperite în toată ţara de membrii Uniunii Scriitorilor, indignaţi. În unele locuri apăruseră şi grave greşeli politico-idelogice. Un oraş din Ardeal, al cărui nume îl trecem sub tăcere, din motive lesne de înţeles, dăduse bulevardului principal denumirea de Ion Antonescu.

Zadarnic încercară edilii să arate că Ion Antonescu al lor, scris pe tăbliţa din colţul bulevardului, nu e faimosul Conducător vinovat de dezastrul ţării, ci un biet învăţător de prin împrejurimile oraşului, care introdusese întâia oară în satul lui focul pe bază de cărbuni. Cei de la Centru nu numai că dădură dispoziţie ca denumirea să fie imediat schimbată, dar şi hotărâră rapid constituirea unei comisii care să reglementeze tot ce putea fi considerat pe teritoriul României denumire oficială.

Dar toate aceste aprobări, obţinute cu greu de conducerea Casei, se dovediră inutile. Atelierul refuză să execute firma. şeful lui, chemat la Comitetul Judeţean, se justifică imediat. El n-avea nimic împotriva firmei. Dacă era nevoie, făcea zece, nu una. O putea picta cum dorea Casa de cultură. Desena în colţul drept al firmei, după cum i se ceruse, o carte deschisă, peste care alerga, scriind harnic, un toc rezervor.

Făcuseră rost, în acest sens, de violetul pentru cerneala din tocul rezervor, o culoare deficitară la acel moment, deoarece era solicitată mult la export. Însă nu se putea apuca de lucru până nu primea un act la care conducerea Casei nu se gândise: Decretul Consiliului de Stat privind schimbarea denumirii din Casă în Centru. Or, acest Decret nu fusese dat încă. Poate avea să iasă în zilele următoare.

E posibil chiar să fi fost semnat, dar până atunci, până nu va fi tipărit în Monitorul Oficial, el nu poate face nimic. Legea e aici foarte clară. Primul secretar se văzu obligat să-i dea dreptate. Indicaţia pe linie de partid, chiar dacă primită sub forma unei adrese oficiale, nu era deajuns. Era nevoie şi de o confirmare pe linie de stat.

Şi astfel, de două săptămâni, Casa de cultură n-avea firmă. Înşelaţi de clădirea maiestuoasă, mulţi ţărani din satele din jur o confundau cu Gara, dând buzna înăuntru cu saci de porumb şi ciubee proaspăt geluite.

La toate intervenţiile lor, de la Bucureşti li se răspunsese că Decretul fusese publicat în Monitorul Oficial.

Din lipsă de hârtie, Monitorul Oficial era tipărit însă în puţine exemplare.
Mai mult ca sigur cel cu Decretul nu mai ajunsese în Oraş, vândut pe sub mână pe traseu.
Citeşte mai multe despre:   cultura,   de la vintileasa-deal la vintileasa-vale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de