x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Moartea are culoarea cărbunelui

0
Autor: Lucian Avramescu 18 Noi 2008 - 00:00
Moartea are culoarea cărbunelui


Toate clopotele politicii bat asurzitor. Doar plânsul văduvelor din Valea Jiului este înfundat. Au murit, la 1.000 de metri sub pământ, doisprezece mineri. Alţii paisprezece, în absenţa aparatelor fiinţei lor carbonizate şi nefuncţionale, respiră invenţii electronice pe cât de performante, pe atât de inutile. Politica este în doliu. De la Cotroceni trece prin ministere şi direcţii regionale ale cărbunelui şi se opreşte îndelung la Palatul Victoria.



 Ai zice că, de la Traian Băsescu la Vosganian şi Tăriceanu, fiecare are câte un frate mort în măruntaiele pământului. Nu este firesc să meargă la locul unei asemenea nenorociri mai-marii politici? Este. Să prezinte condoleanţe, să scoată din buzunarele bugetului doi lei pentru fiecare viaţă de miner irosită. Altceva mă face să refuz spectacolul. Ştiu, între cei pomeniţi mai sus, cel puţin unul care n-a roşit în viaţa lui. Poate doar dacă îi administrezi sub pielea obrazului, cum zicea un celebru pamfletar român, o seringă cu sânge.

La Petrila, "în cea mai periculoasă mină" (există mine nepericuloase?), au murit oameni. Au mai murit şi altădată. Minele, care sunt nişte vizuini negre sub pământ, au înghiţit mereu vieţi omeneşti. În China parcă, au murit câteva sute de mineri într-un singur accident în 2005. În Rusia, la fel, acum ceva timp. Asta nu înseamnă că tragedia de la noi e mai puţin tragică. Fiecare mort, strivit în subteran, e un ţipăt de alarmă pentru o meserie în totul inumană.

Şobolani şi oameni, oameni şi şobolani. Iată o tovărăşie a supravieţuirii. Minerul lasă în galerie, din loc în loc, resturi de mâncare pentru hrana şobolanilor. În acest fel turmele flămânde de rozătoare nu-i atacă, iar vieţuitoarea cu păr şi coadă simte, cu câteva secunde înaintea omului, pericolul. Simte cutremurul şi fuge. Văzând şobolanii în alarmă, fuge şi omul. Şobolanul este un seismograf ieftin. La Petrila, şobolanii n-au mai simţit pericolul. Au fost arşi împreună cu oamenii. Am văzut un miner viu-mort scos la suprafaţă de ortacii lui. Avea culoarea cărbunelui. Moartea are culoarea cărbunelui. Părea un om în putrefacţie, dar omul respira. Pielea lui era ca a unui porc ars de Crăciun. Îl va mai putea salva minunatul meu prieten, Ioan Lascăr? Dumnezeu şi medicii fac uneori minuni, dar ceva îmi spune că numărul celor doisprezece va creşte. Am fost, ca tânăr scriitor, în mina Petrila să realizez un reportaj pentru televiziune. Eram curios şi avântat. Entuziasmul meu s-a turtit pe măsură ce galeriile deveneau tot mai strâmte şi întunecate, iar aerul mai irespirabil. O grindă metalică rotundă de grosimea piciorului meu a troznit ca un vreasc deasupra capetelor noastre. Metalul rupt atunci strălucea în beznă. Eram la 400 de metri sub pământ. În abataj, praful gros de cărbune îi făcea invizibili pe oameni. Am realizat în fugă câteva aşa-zise interviuri despre ce frumoasă este meseria de miner. Am ieşit jurând să nu mai intru în veci. Mineritul nu este o meserie de oameni, ci de roboţi. Am văzut în Germania un spital modern în care nişte cărucioare-robot cărau rufele de la un etaj la altul, intrau şi ieşeau din lifturi, cărau medicamentele de la farmacie la etajul sau la solonul unde erau chemate. Munca brută era făcută de aceşti roboţi. Doctorii şi asistentele se aflau lângă bolnavi.

Am auzit acuze aduse salvatorilor: de ce au intrat, de ce nu au aşteptat – cum scrie Regulamentul – 48 de ore, cine i-a lăsat? Cum cine i-a lăsat? Unii dintre ei îşi aveau prieteni rămaşi în adânc. Un ortac plângea spunând că el o să intre oricum pentru că fratele lui a rămas acolo. Salvatorul, din nefericire, a murit în a doua explozie, în timp ce fratele după care plecase a fost salvat. Destine, lecţii de omenie şi dragoste, eroism poate. Mizerie mai presus de orice. Mizeria unei meserii inumane. Cine este vinovat? Or fi, poate, şi vinovăţii. Vinovată este mina. De sute de ani, ea înghite flămândă vieţi omeneşti. Dacă nu vom găsi roboţi să lucreze în pământ, în aceste vizuini nenorocite, punându-i pe oameni să ambaleze cărbunele la suprafaţă, mina va mai înghiţi vieţi, va ucide în continuare. Mina este un blestem. Nici măcar sărăcia n-o justifică.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de