x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Moartea artei

0
Autor: Tudor Octavian 21 Noi 2008 - 00:00

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3



Cu mulţi ani în urmă, l-am ascultat pe unul din oratorii cei mai lăudaţi ai momentului, vorbind cu mult har şi cu un efect la public teribil, despre moartea artei. Cartea, pe care ar fi fost să o pre­zinte, nu avea nici o atingere la idei, la conţinut cu vorbirea foarte aplaudatului invitat. Dar cine mai stă să se întrebe ce are a face coada vacii cu ştampila primăriei, când epoca e în căutare de eroi intelectuali?

După câtăva vreme, l-am ascultat din nou pe locvacele om de lume cuvântând tot despre moartea artei. De astă dată la vernisajul unei expoziţii. Nici aici subiectul spiciului  nu se pupa cu opera de pe simeze, dar publicul a fost entuziast, iar la sfârşit cel care s-a bucurat de atenţia asistenţei n-a fost artistul, ci prezentatorul. Soţia mea, care e foarte rezervată în situaţiile de delir colectiv, a observat că distinsul universitar repetase nu doar în linii mari, ci şi în linii mici cuvântul de la lansarea de carte.

Atunci n-am mers mai departe cu mirarea, dar când, peste un an, extrem de aplaudatul deschizător de ceremonii culturale a onorat invitaţia, la întâlnirea cu o delegaţie de scriitori străini, tot cu o sporovăială preţioasă despre moartea artei, am recunoscut imediat  piesa. Omul mai jucase încă de două ori sau poate de mai multe ori, rolul conferenţiarului inspirat şi spontan. Ştia pe de rost un text şi-l spunea fără să-şi facă probleme de conştiinţă. Pubilcul său asta dorea, să fie prostit cu graţie, să i se dea un prilej de povestit la prieteni şi acasă: Vai, dragă, l-aş asculta zile întregi. E absolut fermecător! Dar despre ce a vorbit? Cum despre ce? Despre moartea artei, fireşte! Ooh! Aah! Iooi!

Numai că arta n-a murit. A avut temperatură, a zăcut câţiva ani la pat, dar şi-a revenit. Nu arta de la noi, ci aceea din Occident. Fiindcă despre moartea artei în Europa mare vorbea distinsul orator.
Dacă vrei să dai de apă, nu sapi o sută de fântâni de un metru, ci una de o sută de metri. Când sapi adânc, nu dai numai de apă, ci şi de petrol, de aur, de duhul pământului. Există însă şi inşi care ştiu să tragă un folos doar zgâriind niţel la suprafaţă solul. Am cunoscut un bărbat care îşi povestea viaţa într-un chip atât de fermecător încât viaţa ta îţi părea un eşec. M-a mirat cum nu auzisem de acel om şi cum nu ajunsese celebru, de vreme ce existenţa sa era plină de atâta sens şi spiritualitate. Ulterior am aflat că omul era un fel de actor, care ştia un singur rol şi îl juca atunci când dădea de un public nou. Asta era toată viaţa lui, povestea aceea de două ore. O viaţă de infinit plictis  în care însă publicul era nou.
Publicul, nu repertoriul.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   artei,   moartea

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de