Mona Lisa în România

Dacă prin nu ştiu care capriciu al evoluţiei România ar fi să primească în dar, de la francezi, Mona Lisa, faimosul tablou de la Luvru al lui Leonardo da Vinci, România n-ar putea suporta cadoul. Ţara noastră n-ar putea prelua funcţiile, cu acoperire planetară, ale unui astfel de dar. Putem spune chiar că n-ar putea suporta uriaşa complexitate a darului.

Sistemul nostru cultural, starea culturii noastre, starea instituţiilor noastre de cultură nu pot angaja o sarcină spirituală atât de copleşitoare, cum e condiţia de proprietar al Mona Lisei. Luvrul are anual multe milioane de vizitatori, iar dintre acestea jumătate defilează prin faţa celei mai mediatizate opere de artă din toate timpurile. Mediatizarea Monei Lisa nu e doar o problemă a muzeului, e a statului francez. Şi nu-i doar o chestiune a ţării, ci una a întregii omeniri. Cine se aşază de-a curmezişul procesului de mediatizare e terminat, nu mai recuperează din onoare niciodată.

Cultura cunoaşte astfel de acumulări stihinice. Unele cercetări muzeale apropo de Mona Lisa aduc a iconoclastie. Dar şi ele, oricâtă contestare ar promova şi oricâte dubii ar răscoli, tot la gloria tabloului contribuie. Mona Lisa e genul de avere naţională, a cărei administrare cere un buget enorm. E o investiţie majoră în organizarea stării de glorie, cu profituri ce se pot calcula parţial pe loc, dar şi cu multe câştiguri care numai în timp pot fi evidenţiate şi speculate.
Să ne imaginăm că o familie, care supravieţuieşte dintr-un salariu minim pe economie, primeşte cadou un transatlantic. Cam aşa ar fi şi un cadou Mona Lisa pentru noi. Bogăţia nu e un cumul în sine, care generează un infinit de satisfacţii. Bogăţia trebuie să ajungă în mâna celui care o poate controla. Altfel, e o pacoste.

Să presupunem că omenirea, sătulă de toate procesele de vinovăţie pe care i le intentează acum România, aruncă asupra noastră câteva mii de miliarde de euro, ca să ne vadă odată mulţumiţi. România ar muri imediat, strivită de implicaţiile incontrolabile ale unui potop de bani. Indiferent ce credem noi despre dreptate sau nedreptate, la nivel mare, Mona Lisa a ajuns unde trebuia. Mai mult, a creat necesarul în absolut al locului unde se găseşte acum. Dacă Luvrul e demolat, pe locul gol se va ridica un monument, prin faţa căruia vor defila iarăşi, într-un climat de evlavie, milioane de pământeni. Un monument tot atât de vizitat ca Turnul Eiffel, care va avea ca reper istoric o placă şi un text: Aici a fost expusă cândva Mona Lisa.

În România, toată lumea discută despre traiul prost şi despre cum trebuie el gestionat corect. Deşi, dacă vrem să trăim mai bine, ar trebui să dezbatem la fel de amănunţit şi de susţinut problemele pe care le naşte un trai bun. Putem noi să le ducem în spate? Avem oamenii care să conştientizeze aceste probleme şi să le administreze? Uite că avem râuri, avem un fluviu, avem şi o mare, dar dacă ne-am trezi îmbogăţiţi peste noapte cu un transatlantic, acesta ar rugini în port. Şi nici măcar într-un port de la noi, fiindcă nu avem capacitatea să posedăm un transatlantic.