Mormîntul lui Napoleon

În anii dinaintea pătrunderii computerului în viaţa de toate zilele, oamenii se amuzau şi făcînd pasienţe, jocuri de cărţi care nu necesită partener. Una dintre ele, care purta numele din titlu, era cunoscută şi drept “Careul împăratului” şi stîrnea din cînd în cînd nevoia de a trişa.

În anii dinaintea pătrunderii computerului în viaţa de toate zilele, oamenii se amuzau şi făcînd pasienţe, jocuri de cărţi care nu necesită partener. Una dintre ele, care purta numele din titlu, era cunoscută şi drept “Careul împăratului” şi stîrnea din cînd în cînd nevoia de a trişa.

Distracţie, pretext pentru a face o pauză, scuza pentru momentele de lenevie, originea pasienţei, ca de altfel şi a cărţilor de joc, este în cea mai mare parte necunoscută. Se ştie că Napoleon însuşi facea pasienţe, probabil mai des în exilul de pe insula Sfînta Elena, în perioada din insula Elba era ocupat cu planurile de viitor. Există peste 5.000 de variante pentru computer ale pasienţei care poartă numele lui Bonaparte.

În literatură, personajele lui Tolstoi (în “Război şi pace”) mai fac cîte o pasienţă, Gruşenca lui Dostoievschi din “Fraţii Karamazov” se foloseşte de aceste jocuri pentru a depăşi momentele dificile, ca şi un personaj din “Oameni şi şoareci” a lui Steinbeck.

Jocul mai apare şi în nuvelele lui Somerset Maugham, într-un roman semnat de Evelyn Waugh, şi nu numai acolo. Nu putem omite pasienţa din romanul lui Richard Condon, “Candidatul din Manciuria”, în care apariţia damei de caro declanşează mecanismele instalate în creierul “spălat” al eroului, sergentul Raymond Shaw. 

O jucătoare americană de tenis plimbată prin Paris declara că i-a plăcut cel mai mult “mormîntul individului ăluia mic” de la Invalides, Napoleon, evident. Întrebat în faimoasa emisiune “Tonight” a lui Jay Leno dacă ştie cine este persoana din fotografie, un trecător (tot american) a răspuns: “Este un pitic francez, ăştia sînt cei mai răi!”. Totuşi, fascinaţia numelui rămîne constantă, aşa cum o dovedeşte numărul de peste un sfert de milion de titluri publicate pe tema corsicanului, care era de fapt ceva mai înalt decît media din Franţa vremii sale.

Printre cele mai recente se numără şi volumul lui Philip Dwyer: “Napoleon – drumul spre putere”, care nu pare să fie destinat admiratorilor legendarului personaj. Ambiţia monumentală, de fapt megalomania lui Napoleon, i-a costat mult pe francezi. Un exemplu, în campania din Rusia, terminată cu dezastrul din 1812, Marea Armată a suferit 370.000 de pierderi de vieţi omeneşti, iar peste 200.000 de luptători au căzut prizonieri. Nu de mult au fost descoperite rămăşitele unui grup de soldaţi ajunşi tocmai în Lituania în timpul retragerii.

Întoarcerea lui Bonaparte la Paris a prilejuit însă apariţia unui buletin de ştiri care asigura populaţia că starea de sănătate a majestăţii sale este mai bună decît oricînd. Nu degeaba spunea Napoleon: “Unui om ca mine nu-i pasă de un milion de vieţi omeneşti!”. Rămîne de văzut ce credeau cei care au participat la  aventurile împăratului. Surprinzător de modernă este preocuparea lui Napoleon pentru propaganda admirativă, ceea ce am numi astăzi “image building”, domeniu în care poveştile frumoase nu se lasă împiedicate de prezenţa vreunui adevăr. El însuşi spunea: “Mă consider un individ superior, care îşi realizează ambiţii enorme, cîndva doar gînduri ale unui visător adolescent”. Convins de puterea destinului său, Napoleon susţinea că: “Orice efort uman împotriva mea este inutil, fiindcă reuşesc în tot ce întreprind. Cei care spun că îmi sînt inamici vor muri”. Explicaţie a masacrelor de la Lodi şi Iaffo?

Nu lipseşte din cartea lui Dwyer descrierea expediţiei din Egipt, la care au participat, de voie, de nevoie, cîteva zeci de oameni de ştiinţă, printre ei descoperitorii pietrei de la Rosetta. Sînt pomenite fanteziile privind cucerirea subcontinentului indian.

Dezastrul din Siria este prezentat drept o victorie strălucită. Aflăm tot felul de detalii picante legate de multiplele şi notoriile infidelităţi ale soţiei sale, Josephina, plătite cu aceeaşi monedă de soţul deseori încornorat.

Printre puţinele detalii pozitive menţionate de Dwyer, un loc aparte îl ocupă loialitatea faţă de familia sa din Corsica, manifestată, printre altele, de numirea fraţilor săi ca regi ai unor ţări ocupate. Sau, cine ştie, de clipa în care i-a smuls Papei coroana şi şi-a pus-o singur pe cap, spunîndu-le fraţilor: “Dacă ne-ar vedea tata acum!”.

Deşi am avut norocul să ajung de cîteva ori la Paris, nu m-am dus niciodată să vizitez mormîntul de sub cupola Domului Invalizilor. Nu de alta, dar chiar peste drum existau o casa şi o grădină care adăpostesc operele lui Rodin, unul dintre artiştii care nu au simţit nevoia să imortalizeze războinicii, ci doar victimele lor.